Atunci când vedem o persoană cu un handicap fizic ne este ușor s-o asociem cu sentimente pozitive. Un om fără o mână, fără un ochi, va scoate mila și compasiunea din noi. Dacă mai este și copil putem vărsa chiar și o lacrimă.
Dar ce simțiți când vedeți un om agresiv verbal, invidios, mândru, gelos ?
Dar ce simțiți când vedeți un copil care înjură, care se poartă foarte urât ?
Câți dintre noi , când am văzut un copil mic, care vorbește urât, am gândit ”săracul de el, ce lipsit de iubire trebuie să fi fost și încă mai este”. Ne-am îndobitocit să folosim expresii ”ce prost crescut” sau ”nu are cei șapte ani de acasă”.
Dacă ne-am folosi inima și nu judecata poate că în fața noastră am observa doar un copil cu o cupă a iubirii goală și nu un golan.
Dar oare de ce, în aceste cazuri, nu se mai activează sentimentul de compasiune și afecțiune, ca în cazul persoanelor cu handicap fizic ?
Se spune că omul care are cea mai mare nevoie de iubire o va cere în cel mai urât mod posibil.
Și pentru noi cel mai dificil lucru este să ne conectăm la handicapul emoțional, de caracter, al cuiva.
Pe cel fizic îl putem înțelege ușor pentru că scoate din noi compasiune și este pasiv, nu ne atacă egoul, ba chiar ne simțim bine să-l putem ajuta cu ceva pe omul cu o dizabilitate fizică.
Dar, handicapul emoțional , cel de care suferim toți, la un moment dat sau într-o situație, este un atac asupra celor din jur, asupra egoului lor și doar o persoană evoluată, trecută prin multe, poate înțelege suferința celui din față și poate avea o reacție corectă, bună.
Când dizabilitatea emoțională și comportamentală este îndreptată către el, și omul e nervos, nemulțumit, sau un copil care se dă cu fundul de pământ, lovește în obiecte și face ca toate creaturile, atunci încă există posibilitatea de a înțelege că este o persoană în suferință. Încă putem să simțim ceva pozitivl pentru acel om și să încercăm să-l liniștim.
Ultimul nivel și cel mai dificil este cel al handicapului emoțional îndreptat către ceilalți.
Atunci când suntem agresați, când ne confruntăm cu orgoliu, invidie, gelozie,agrevitate verbală etc. noi nu mai putem simți că în spatele acestor forme de exprimare este tot o persoană care suferă.
De cele mai multe ori, neavând un echilibru interior, ne conectăm la starea celuilalt și îi răspundem cu aceeași monedă.
Dacă reușim să rămânem pe vibrația noastră, niște observatori ai situației, vom înțelege, și simți, că acel om este doar în suferință și nu are nimic personal cu noi.
Reacția lui vine dintr-o lipsă de energie și atunci doar încearcă, prin orice mijloc, să se conecteze la noi, să fure niște viață, niște atenție, chiar dacă este negativă.
Noi nu mai reușim să ne conectăm unii cu alții la durere, devenim roboți și nu mai realizăm suferința persoanei de lângă noi.
Și atunci oamenii trebuie să se îmbolnăvească, să pățească accidente sau orice alt mod de suferință, tocmai pentru a putea scoate sentimente pozitive din cei apropiați. Adică iubire, adică energie fără de care nu putem trăi.
Totul este atât de simplu.
Trebuie să ne purtăm cu oamenii din jurul nostru cu blândețe și bunătate, pentru a scoate afecțiunea și iubirea și din noi și din ei. Oare când vom înțelege asta ?
Cu cât trăim mai mult într-o societate în care valorile morale și iubirea scad, în ficecare zi, cu atât trebuie să apară mai multă durere, adică un mod de constrângere, o calamitate, o nenorocire, pentru a scote sentimente pozitive, din noi.
Putem să ne îndreptăm de bună voie spre iubire, să devenim mai buni, mai morali, mai înțelegători, cu aproapele nostru sau putem continua direcția aleasă de societate, să cultivăm prostia, imoralitatea, invidia, gelozia etc. și atunci lucrurile rele se vor înmulți în jurul nostru.
Trăim într-un mediu din ce în ce mai dezechilibrat emoțional și la care nu mai putem să ne conectăm.
Rar mai vezi un om echilibrat emoțional, un om care să nu izbucnească la prima contrazicere, un om care să nu arunce vina pe ceilalți pentru problemele care îl macină, un om sănătos spiritual, dar și fizic.
Și asta nu este partea cea mai gravă ci faptul că așa sunt și majoritatea copiilor din zilele noastre.
Agresivi, plângăcioși, veșnic nemulțumiți și nesatisăcuți, gata să explodeze la orice durere și suferință emoțională.
Depresia, suferința interioară, autodistrugerea, sunt bolile viitorului pe care nu putem să le tratăm decât prin bunătate și iubire.
Există și părți bune.
Iar partea cea mai minunată este că soarta ne-o putem face singuri, în funcție de deciziile noastre, dar destinul este același, prestabilit.
Destinul nostru este iubirea.
Fiți buni unii cu alții, dar mai ales cu cei care se poartă cel mai urât cu voi. Ei au cea mai mare nevoie de iubire.
” – Deci, ce facem noi când vedem un copil cu handicap emoțional sau comportamental ?
– Noi, când vedem un copil, cu dizabilități emoționale și/sau de comportament, înțelegem că are cupa iubirii goală și încercăm să-i oferim afecțiune.
– Bravo, la teorie ! Să vedem acum și practica, că aia ne omoară.” (partea 1)
Gânduri bune.