Crescuți în (cu) rușine 21


 

 

      Pentru a înțelege, mai ușor, modul greșit în care au fost crescute generații întregi de oameni, o să ne folosim de un fragment din cartea doctorului James Gilligan, intitulată ”Violence” :  ” Dacă vrem să înțelegem natura incidentului care provoacă, de obicei, rușinea cea mai intensă și, astfel, violența cea mai extremă, trebuie să recunoaștem că exact banalitatea incidentului îl face atât de rușinos. Și, cum am spus, intensitatea rușinii e cea care face ca incidentulu să producă atât de multă violență.” În completare, dr. Peter Levine adaugă : ” Când oamenii sunt copleșiți și nu sunt capabili să se apere cu succes, deseori se simt rușinați. Când acționează violent, caută dreptate și răzbunare pentru că au fost făcuți de rușine.”

      Când ați creat, ultima oară, rușine într-un om?

      Când ai simțit ultima oară că ți-e rușine ? 

      Dar o întrebare și mai profundă ar fi : care este prima amintire din copilărie, care îți vine în minte, legată de sentimentul rușinii? Unde erai, cine ți-a provocat rușinea, ce ai simțit și cum ai reacționat ?

     Dacă te gândești bine, la modul în care am fost crescuți, noi, ca oameni, în ultimele generații, vezi că sentimentul rușinii ne-a urmărit peste tot.

     De acasă până la școală sau în cercul de prieteni, majoritatea interacțiunilor și constrângerilor s-au bazat pe rușine.

     Rușinea, în funcție de caracterul fiecăruia dintre noi, a creat două tipuri de violență. Una exterioară, unde ne-am răzbunat și noi pe ceilalți, din jurul nostru, sau o violență interioară, unde ne-am răzbunat pe noi, devenind victime.

     Persoanele care dezvoltă boli autoimune, de autodistrugere, fac parte exact din această categorie, de rușine transformată în violență interioară, de măcinare. Dar despre asta o să discutăm în detaliu în alt material.

     Să revenim, totuși, la rușine și cum mi-o amintesc eu din experiența proprie, din copilărie.

     În primul rând, ca aspect general, rușinile mele nu au avut o încărcătură fizică. Nu am fost bătut sau molestat fizic, decât foarte rar, și atunci ca răspuns la agresivitatea mea. Dacă mă băteam cu fratimiu, taicămiu venea să ne despartă și ne trăgea câte una, la amândoi. Dar asta este toată violența fizică pe care am văzut-o în copilărie. Au mai existat mici conflicte fizice, cu alți copii, dar nimic notabli, care să mă traumatizeze în vreun fel.

     În familia mea constrângera se făcea verbal, prin cuvinte, care câteodată poate că dor mai mult decât o palmă. Tocmai pentru că părinții mei nu au aplicat o corecție fizică, dar erau nevoiți să ne supună într-un fel, rușinea venea prin modul de exprimare, prin ironie și sarcasm, la adresa noastră.

     Același lucru l-am dezvoltat și eu, în creșterea copiilor mei. Acum îmi este mult mai clar să observ momentele în care am creat rușine în ei, plecând de la o intenție bună, de a-i corecta sau a-i oprin dintr-un comportament nepotrivit. Văd cum părinții mei sau fratele meu fac lucrurile acestea involuntar, natural, fără să gândească ce sentimente provoacă în celălalt. Până acum nu le percepeam și nu mi se păreau un lucru nesănătos.

    Este, însă, un mecanism de exprimare a nemulțumirii, îmbrăcat într-o altă formă, tocmai pentru a-ți inhiba corecția fizică. Dacă nu-l poți bate, măcar să-l faci să se simtă prost, să-l umilești, să ai ultimul cuvânt de spus și atunci simți că ți-ai făcut dreptate.

     Faptul că toată viața am fost mic și slab, m-a ajutat să pot duce acest mecanism de apărare la un nivel foarte avansat. N-am putut să atac fizic, atunci când mă simțeam umilit, și atunci a trebuit să ripostez cu ironie și sarcasm. Rușinea aspectului fizic cred c-a fost printre primele pe care am conștientizat-o. Peste tot auzeam același lucru, că sunt mic și slab. Inclusiv părinții mei făceau mișto de acest aspect. La școală m-au pus mereu în prima bancă, ca să văd și eu ceva. La ora de sport ne așezau după înălțime, și spre norocul meu exista un copil și mai mic, decât mine, dar oricum era un moment stânjenitor.

     O paranteză la discuție, ca să nu se înțeleagă ceva greșit. Nu faptul că copiii sunt așezați după criteriul înălțimii, în bănci sau la ora de sport, este un lucru rău. Nu acțiunea în sine este importantă, ci sentimentele pe care le provoacă în tine, conform rușinilor pe care le ai deja activate. E butonul tău, dar nu al tuturor.

     Întreg sistemul educațional, dar și ce primeai acasă, se baza, într-o oarecare măsură, pe a te face să simți rușine, fiind mijlocul de modelării tale, în ceea ce voiau ei să fii. 

     Foare des auzi în educația copilul expresii de genul : ”- Să-ți fie rușine !” sau ” Nu ți-e rușine !?” 

     Paradoxal, un om care se comportă, aparent, fără rușine este tocmai o persoană care suferă sentimentul de rușine, în exterior. Comportamentul său agresiv, violent, nesimțit, este un răspuns la rușinea interioară pe care o trăiește.

     Așa că răspunsul corect la întrebarea : ”- Nu ți-e rușine ?” ar fi ”- Ba da, și acesta este modul în care mi-o exprim. Rușinea mea interioară devine violență exterioară.

     Țin minte că sentimentul rușinii a venit, de multe ori, la pachet cu cel al vinovăției.

     Dacă făceam ceva ”rău” eram mustrat și corectat cu ajutorul acestor trăiri emoționale. 

     În momentul de față îmi este rușine, câteodată, să zic ”NU”, tocmai pentru că nu vreau să mă confrunt cu sentimentul de vinovăție.

     Oamenii nu m-au învățat că este ok să nu vreau să fac lucruri pentru ceilalți, ci că trebuie, altfel sunt rău, egoist și alte sentimente negative. Trebuie să nu superi sau să faci impresie proastă. Tu ești băiat bun și nu poți refuza pe nimeni, chiar dacă, uneori, interesul celuilalt este peste ceea ce sufletul tău își dorește în acea clipă.

     Tocmai această trăire, în părerea celorlalți, a creat foarte multă rușine. 

     Îți faci mai multe griji despre ce zice lumea de reacția ta, fapta ta, decât despre ceea ce simți tu cu adevărat.

     Părerea celorlalți creează un sentiment puternic de rușine și de aceea a fost mereu foarte importantă.

     Oamenii care ajung să-ți placă cel mai mult sunt cei care nu creează rușine în tine și poate că acesta este unul dintre rolurile noastre, pe acest pământ.

     În multe cărți spirituale îți sugerează că binele este mai greu de făcut, mai relativ, de aceea să încercăm măcar să nu facem rău, să nu-i rănim pe ceilalți.

     ” Să nu creăm rușine în celălalt.”, acesta ar fi un motto bun pentru acțiunile noastre viitoare.

 

 

     Minciunile pe care le-am spus, în această viață, au fost făcute pentru a evita sentimentul rușinii, care oricum era trăit în interior. Toate celelalte legi pe care le-am încălcat vreodată au pornit tot din dorința de a nu fi făcut de rușine.

     Problema este că sentimentul rușinii vine la pachet cu inversul nevoii umane, de iubire și afecțiune. 

     Crezi că nu mai ești demn să fii iubit, deoarece atunci când ai trăit acest sentiment, de rușine, ai fost privat de iubire.

     Dacă i-ai făcut pe cei apropiați să simtă rușine, din cauza ta, probabil că ți-au întors spatele.

    Ai luat o notă mică la școală, ai stricat vreun obiect material, n-ai făcut ce ți s-a cerut și alte milioane de situații în care oamenii care trebuiau să te iubească și să te susțină, te-au făcut să te simți neiubit. 

    Auzi adulți care folosesc șantajul emoțional, din fragedă pruncie, de când îi bagă copilului mâncarea în gură cu lingurița. Și asta este foarte periculos pentru sufletul omului.*

   ”-Dacă nu mănânci tot din farfurie, plânge mami.” ,  ”-Mănâncă, că altfel se supără bunica pe tine.”, până la celebra comparație cu copiii din Africa, pe care am folosit-o toți, toate sunt niște moduri în care îl constrângi emoțional pe copil, prin motivație negativă.

     * Gravitatea situației vine din faptul că atunci când omul mănâncă toate simțurile sale sunt conectate la capacitate maximă, tocmai pentru a putea capta cât mai multă energie, din acest proces. De aceea recomandarea generală este de a mânca în liniște, într-o stare emoțională cât mai bună și fără să interacționezi cu alte vibrații joase din mediul înconjurător. Fără să stai cu ochii într-un ecran sau să-ți distragi atenția cu o altă activitate. Cel mai grav lucru posibil este să vii cu frici, rușini și alte sentimente distructive pentru sufletul omului.

     Apoi, crescând, te lovești de alte moduri în care sentimentul rușinii te poate atinge. De la situația financiară la cea sentimentală, toate domeniile din viața ta vor fi cuprinse de rușine, mai devreme sau mai târziu.

     Este de ajuns să te trezești într-o zi fără bani la tine sau într-o noapte să nu reușești să-ți satisfaci partenerul, și valul rușinii abia așteaptă să se activeze. El este acolo, a crescut cu tine și în tine, și așteaptă doar momentele propice să iasă la iveală.

     Nimeni nu are o viață perfectă, pentru că nu există așa ceva, de aceea rezultatul rușinii din copilărie se va vedea, mai mult sau mai puțin, în viața noastră de adulți.

    E atât de ușor să observi, acum, cum oamenii care au trăit rușini și abuzuri fizice, răspund, la maturitate, cu aceeași monedă.

    Mă uit la copii cum, natural, încearcă să-și vindece rușinea trăită. Ori povestesc, în detaliu, întâmplarea, eliberând acea energie și vindecând practic rana, ori alegând calea mai rudimentară, folosind violența fizică sau verbală.

     La copii este mult mai ușor de analizat, pentru că-și exteriorizează rapid sentimentele, iar timpul între suferință și reacție este foarte scurt. Adulții se macină, în interior, și păstrează unele rușini ani de zile, provocându-și diferite boli cronice.

    Copilul crescut într-un mediu sigur de exprimare, căruia nu i s-a pus pumnul în gură, o să te facă rapid conștient de emoția pe care o trăiește.

     Nu știu exact cu ce bagaj de rușine vii pe lume, dar sigur nu-ți pasă de cum ești îmbrăcat, ce freză ai sau care este statutul tău financiar. 

     Rușinea este ceva care, în principiu, se învață în relație cu mediul în care trăim.

     Ea nu este nici bună, nici rea, ci este un mecanism care apare automat în noi, pentru a ne proteja când greșim, față de sufletul nostru.

     Inițial, poate apărea în conștiință și ne face să realizăm când o acțiune a noastră a produs rău celor din jur și implicit nouă. Te poate măcina o faptă comisă, chiar dacă n-o cunoaște nimeni altcineva și nu poți fii tras la răspundere decât de sufletul tău.

    Trauma apare atunci când rușinea simțită se asociază cu privarea de iubire și afecțiune.

    După aceea vom face orice pentru a evita acest sentiment, iar dacă-l vom resimți, va fi amplificat  atât de mult, încât reacția noastră o să fie una violentă, distructivă.

    Vestea bună este că orice învâț are și dezvăț, iar orice traumă se poate vindeca.

    Este nevoie de repetarea cadrului, care a provocat trauma, doar că acum trebuie să existe o încheiere pozitivă a acțiunii.

    Cel mai important pas este acela de a înțelege că iubirea și afecțiunea sunt mereu alături de noi, pentru că izvorăsc din interiorul nostru, din fărâma de Dumnezeu, pe care o avem toți în suflet.

    Dacă nu reușiți să faceți acest lucru singuri, există mereu oameni, în jurul vostru, plini de iubire și afecțiune, care abia așteaptă să vi-o dăruiască.

    Să nu vă fie rușine să le cereți ajutorul ! laugh

 

     P.S. Pentru cei interesați de vindecarea traumelor, pot să vă ghidez pașii către anumite persoane, care abia așteaptă să vă cunoască rușinile.

     

     

     

 

Comentarii

comentarii


Leave a Reply to magichands Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

21 thoughts on “Crescuți în (cu) rușine

  • Ana R

    Un articol revelator si de folos oricui isi doreste sa se inteleaga, sa se vindece si sa invete sa interactioneze mai bine cu cei din jur.

    Multumim pentru generozitatea dvs. si asteptam cu interes poate aceste articole se vor concretiza intr-un proiect mai amplu! 

     

  • Alin

    Un super articol care trebuie inclus intr-o carte pe care sper din tot sufletul sa începi sa o scrii și sa o tipărești pentru ca sigur va fii un succes! Sunt exact trăirile copilăriei noastre a felului cum am fost crescuți și in același timp o explicație a reacțiilor noastre din ziua de azi ca adulti fata de copii noștri !! Mulțumesc lui Dumnezeu ca încă mai exista oameni ca tine care pot și au curajul sa exprime aceste sentimente in cuvinte pentru ai ajuta și pe ceilalți!! Mulțumesc Vlad Popescu ?

    • magichands Post author

      Mulțumesc, Marius, pentru comentariu și pentru exemplu care ai fost, în ultimii ani. M-ai ajutat foarte mult să văd lumea și oamenii altfel, și să cred în schimbare.

  • Andreea

    Un articol foarte bun pe o tema foarte importanta dar despre care se vorbeste putin. 

    Abia astept articolul despre bolile autoimune. 🙂 

    Spor la scris!

  • Ramona Faraian

    Un articol necesar pentru mine! M-am regăsit total în acest ghem care m-a marcat 20 de ani din viata și pe care soțul meu ii deznoada cu multă rabdare și iubire. 

    Articolul punctează cronologic involuția sufleteasca la care omul este supus și mi-a fost ff de folos sa "citesc despre mine" fata sa ma vadă altii, ca și cum as dezgropat o parte din rădăcină rușinii și as examina-o fără mila. 

    Cat despre cei ce vor mai citi și se vor oglindi, este demn sa conștientizezi ca ai tot "pământul" la dispoziție sa te manifești și ca Dumnezeu nu te privește prin ochii cu care crezi tu ca oamenii te judeca! Fii demn și sincer cu tine și cu Dumnezeu, iar un duhovnic bun cred ca te-ar face sa iubești timpul rămas ca pe cel mai valoros dar.

    Va mulțumesc, domnule Vlad!

  • Ana Maria

    Fix asa! Bine scris!M.am regăsit …Drama generațiilor trecute si nu numai… Conștientizarea, acceptarea si asumarea responsabilității ca părinte, adult ce lucreaza cu copiii, ne vor ajuta sa iesim din acest lanț al durerii. Astept articolul despre bolile autoimune?

  • Dana

    Foarte buna analiza, Vlad! Ca de obicei studiu de caz! Important este sa ne vindecam, sa mergem mai departe si sa intelegem lectia de viata! Spre evolutie inainte!

  • Serban Elena

    Buna Vlad,

    Se simte ca tot ce ai asternut pe "hartie" are o rezonanta interioara profunda.
    Pentru mine rusinea declansata de o mustrare, sau o mama de bataie, nu a lasat urme… sau nu le constientizez…. desi ma duc de multe ori in momentele din copilarie in care au existat….
    Probabil iubirea pe care am simtit-o de la parinti , si felul cum au s-au priceput ei sa ne creasca, m-au facut sa nu  las aceasta rusine sa cresca in mine, ci m-au facut mai puternica. Am fost destul de asumata de mica la prostiile pe care le faceam, inca de cand le faceam…. si stiam ca voi primi mustrari…. imi era teama, dar avem curajul sa le infrunt, nu simt acest semtiment ca m-au marcat… palmele tatei, nici cand un profesor arunca cu creta in mine, ca vorbeam, nici ca ma scotea in fata clasei si nu stiam sa raspund la ce ma intreba,…. nici ca ma batea cu linia la palma la scoala.
    Apropos in clasa a 11-12 a , m-a pus in prima banca, desi eram printre cei mai inalti din clasa, pentru ca deranjam orele. Intodeauna mi-a placut sa fac lucrurile si  in altfel decat se facea.

    Imi amintesc ca primeam ca pedeapsa… sa stau pe coji de nuci… nu stiu pt ce prostie…. si stateam acolo cum ma punea…. dar nu eram suparata…ma ofticam cand imi rupea cate o foaie din caiet si trebuia sa rescriu…dar nu cred ca am dezvoltat aceasta furie, si rusine care sa ma marcheze, mai mult de momentele respective.
    Singura perioada nasoala a fost pe 18 ani, cand simteam ca nu ii mai suportam pe ai mei, era si o situatie neplacuta intre parinti…am inteles ulterior ca erau de vina schimbarile hormonale.

    Eu cred ca este ceva legat si de felul cum fiecare individ este construit, inca dinainte de a se naste.
    Imi amintesc ca era micuta, vreo 5 ani aveam…. si m-a dat cu un sac de paine afara la usa…. sa stau acolo sa ma ia cine o vrea….. ce crezi ?… imi amitesc perfect judecata mea de atunci….. am plecat pe scari in jos, stiind ca ei vor fi cei ma vor cauta…. si nu a mai trecut mult si… au inceput sa strige dupa mine si sa alerge …. asa ca am invatat inca de atunci…

    La mine au functionat constuctiv, mi-am dorit sa fac lucrurile mai bine, si chiar foarte bine cele care  imi placeau si ca atare am aplicat acelasi gen de crestere la fiica mea….. la ea nu a functionat…. si a simtit exact genul de rusine de care ai scris tu mai sus.
    Ulterior , citind si invatand am inteles ca suntem difertiti si ca am gresit fata de ea. Dar ce crezi…. a fost crescutsa mai mult de mama , care a fost foarte protectiva cu ea, fata de cum m-a crescut pe mine…. iar acesta protectie s-a tradus in neincredre in propriile forte si valori. A fost permanet o cotraditictie intre ce oferea bunica si ce oferea mama, care era mai dura( pentru ca asa invatase )

    Cu alte cuvinte Totul este Perfect asa cum este !

  • Diana

    Interesant articol! Prima oara cand am simtit rusine a fost intr-un context extrem de banal. Sau prima oara de care-mi aduc aminte. Era in tren, in compartiment cu mama. Nu mai atiu destinatia, prea putin conteaza. Ce mi-a ramas in minte e altceva. Erau mai multi oameni in compartiment. Eu cu mama stateam la geam, una in fata celeilalte. Cred ca aveam 7-8 ani. Nu mai stiu de unde a pornit discutia dar la un moment dat mama m-a intrebat cat face 7 ori 8. Eu stiam raspunsul dar vazand cati oameni se holbau la mine asteptand sa raspund corect, m-am intimidat, m-am pierdut, m-am rusinat si mi-a ramas raspunsul in gat, uitandu-ma la fetele tuturor. Suna amuzant dar pentru mine a fost sfarsitul lumii in momentele alea. Tonul mamei era unul calm, fara ironie, fara sarcasm, un zambet cald. Hai zice ea, ca stii. Am mai facut impreuna. Eu ma tot balbaiam, in acelasi timp pastrand contactul vizual cu restul lumii din tren. Pana la urma am zis raspunsul in acelasi timp cu mama. Deci ea m-a ajutat dar faptul ca se uita atata lume la mine m-a facut sa ma pierd. Seria de rusini “banale” a continuat si la scoala unde cativa copii faceau mijto de mine ca eram cea mai inalta din clasa. In perioada respectiva ma gandeam de ce nu pot fi si eu in rand cu ei, adica putin mai scunda. Ca sa nu mai aud comentarii de genul:). Rastalmacirea numelui meu de familie a fost alta chestie care m-a facut sa-mi fie rusine. Peste toate aceste chestii am trecut, la modul ca sunt multumita de aspectul meu fizic. Nu am absolut nici o problema cu faptul ca sunt o tipa inalta si nici cu numele de familie. Mi-am degajat emotiile negative facand foarte mult sport in adolescenta, indrumata de mama. Dar seria de rusini a continuat. Si in familie. Din partea bunicii sa zic asa. Ironie si sarcasm la greu. Cu astea inca am ramas. La modul ca dispretuiesc sarcasmul. Ironia o accept pana la un punct. Dar sarcasmul ma depaseste efectiv. Culmea, eu nu aplic aceeasi moneda cu cei din jur. Tocmai pentru ca stiu cat de naspa ma simt eu cand mi se intampla. Ba chiar, deseori, in diverse grupuri sau contexte, cand simt ca cineva e rusinat de altcineva, incerc sa il impac pe cel rusinat facand o gluma blanda sau incurajandu-l. Acum la varsta actuala, mi-e rusine sa cer ajutorul. Mi-e rusine sa vorbesc in public. Mi-e rusine sa nu cumva sa zic vreo prostie si sa aud “ia uite o si p asta…” :)))). Mi-e rusine de “judecati”de genul. Dar rusinile cele mai mari actuale constau in a cere ajutorul (nu vreau sa par slaba, vulnerabila) si a-mi exprima cateodata, parerea liber, intr-un cerc mare de oameni, in genere in contexte formale. Plus a vorbi la liber. Tot in contexte formale, in fata mai multor oameni. Una din consecintele acestor rusini acunlmulate, cel putin transmisa partial de ele, este ca deseori devin defensiva. Nu la modul brutal fizic ci la modul verbal. Prima impresie ce mi o fac e una negativa, chiar si cand nu e cazul si atunci raspunsul meu e unul defensiv. Uneori aud replici de genul “aoleo Dianaaaa take it easy” sau “ce te ai aprins asa, era o gluma”. Replici care ma scot si mai mult din sarite. Era o gluma my a$$. Majoritatea sunt date probabil tot din diverse traume. But who cares? In momentul ala eu nu-mi ofer timp sa ma gandesc la asta ci doar sa reactionez la “atacuri”. Lucrezla asta dar e foarte greu. La modul ca incerc sa tac, sa le gamdesc, sa ma calmez si apoi sa vin cu un raspuns. Genial e ca de fiecare sata cand am reusit sa fac asta, am schimbat total tonul conversatiei, ba chiar l-am transpus si pe celalalt din sarcasm intr o alta stare. Insa nu reusesc sa fac asta mereu. Ce ma mai ajuta.. Meditatia. Facuta zilnic, altfel efectele se lasa asteptate. Foarte bun articol. Un bun reminder, cel putin pentru mine.