Prefață
Rugăciune pentru copil : – Doamne, învață-l pe (numele copilului) să iubească, iar sufletul său să fie plin de bunătate, curaj, generozitate și răbdare. Ajută-l să-și înfrângă slăbiciunile de frică și mâhnire, iar pe mine lasă-mă să-i fiu aproape, să plângă și să râdă pe umărul meu, atât cât consideri că are nevoie. Amin”
”Egoul este din minte, iar mintea are rol de supraviețuire, de protecție. În anumite situații egoul ne poate salva trupul, dar niciodată sufletul.”
”Când ai dreptate nu te mânii, pentru că ai dreptate doar când iubești.”
Partea I
Ca să înțelegem mai bine legătura indestructibilă dinre copil și părinte ar trebui să ascultăm cuvintele unor oameni deosebiți ca Maria Montessori, Rudolf Steiner sau S.N. Lazarev. Primii doi menționați au contribuit la formarea unor sisteme educaționale (Waldorf și Montessori) în care copilul este piesa centrală, iar toți ceilalți doar contribuie la buna sa evoluție, conform firii naturii.
Apariția acestei cărți a durat atât de mult deoarece chiar opritul din scris, pentru a te juca cu copilul, înseamnă renunțare la ego.
Paradoxal ar fi fost să scrii o carte despre renunțarea egolui, ca părinte, dar să nu te poți opri, din scris, pentru a te juca cu copilul, care se roagă de tine, trăgându-te de picior.
Să nu vă imaginați că ajungi într-o starea de zenificarea, de permanentă pace interioară, iar eu scriu aceste rânduri de la un nive la care nu mai pot fi atins.
Sunt momente, clare, când conștientizezi că egoul tău intervine și nu mai vrei efectiv să continui o activitate împreună cu copilul tău.
Toată viața este o evoluție, o ascensiune pentru a ajunge, nu un părinte mai bun, ci un om mai bun. Copilul vine doar să te șlefuiască.
Noi și copiii suntem pe nivele diferite de percepție a timpului și a nevoilor. Când ajungi adult modul de gândire se schimbă și devine mai conectat la noțiunea de timp și de limită. Asta nu este neapărat bine sau rău, ci doar înseamnă că vor apărea, inevitabil, momente de conflict cu copilul.
Activitățile copilului nu sunt limitate de factori temporari, ci doar la nivel de distracție și plăcere. El atâta timp cât se simte bine, nu va înceta o activitate. Poate să se joace cu două bețe, în spatele blocului, timp de 4-5 ore.
Noi, ca adulți, ne plictisesc asemenea preocupări sau avem și alte planuri pentru ziua respectivă.
Copilul trăiește fără planuri. El trăiește în prezent, fără niciun gând pentru o activitate viitoare.
Pentru el nu există viitor sau timp limită.
La fel se poate întâmpla și cu repetarea unor povești, filme, replici sau alte lucruri pe care noi nu le mai putem înțelege, de ce el dorește să le facă încontinuu.
Egoul nostru poate interveni și spune ”Stop, nu vreau să văd Ice Age a șaptea a oară” sau ”Nu vreau să dau același răspuns de zece ori.”
Gândirea de adult nu mai poate înțelege de ce copilul își dorește să experimenteze același lucru continuu.
Este un moment important în care nu trebuie să acționăm din ego și rațiune, ci ”să coborâm mintea în inimă”.
El vrea să parcurgă din nou același lucru deoarece acesta este modul său de învățare, iar dacă senzația este pozitivă, cum ar mânca o ciocolată, de ce să treci mai departe ?
Trebuie, explicând mereu cu blândețe, să-i introducem copilului ideea de a merge mai departe, în încercarea de a descoperi și alte ocupații noi, care îi pot da aceleași senzații sau unele chiar mai deosebite. De multe ori el își găsește satisfacția în puțin, în simplu, iar noi suntem cei care avem nevoie într-una de ceva nou, de altceva.
Suntem educați să trăim într-o alergătură logică, dar fără simțire.
Logica și rațiunea sunt două instrumente foarte utile, dar egoul le poate întoarce împotriva noastră, dacă nu știm să le îmblânzim cu iubire.
De exemplu, copilul îți cere să-i citești o poveste, iar și iar aceeași întâmplare, și după 4-5 repetări îți deschide cartea la întâmplare și zice : ”- Citește de aici !”
Noi, fiind învățați să facem activitățile într-un anumit sens, putem în primă fază să ne opunem. Noi vrem să facem lucrurile în modul ”corect”, de la începutl către sfărșit, de la cap la coadă. Trecut, prezent și viitor.
Copilul vine să ne învețe că timpul nu este o linie continuă și regulile lumii noastre nu există pentru el.
El are rolul de a ne scoate din parametrii clasici de funcționare.
Pentru copil o poveste poate fi distractivă chiar dacă este citită de la sfârșit, de la mijloc sau din oricare altă parte. Și trebuie să acceptăm asta.
Aceeași situație este valabilă și atunci când copilul repetă o activitate.
De multe ori, prin repetiție copilul învață, încearcă să-și fixeze o idee sau să-și satisfacă un sentiment pozitiv.
Adultu caută mereu sens, vrea să-și impună modul de funcționare după care a fost el învățat, iar copilul vine să schimbe această gândire. Ne forțează să ieșim din tipare.
Ne împinge să punem iubirea mai presus de dreptate, mereu, necondiționat, fără jumătăți de măsură, fără revoltare, cu toate pânzele înainte, cu curaj.
Nouă ne este frică de schimbare, ne este frică să acționăm diferit față de cum am fost educați sau cum ne-a explicat societatea că este normal.
Copilul vine să ne schimbe toate aceste norme.
Prima regulă este că nu există nicio regulă, decât iubirea.
Orice activitate trebuie să fie încărcată de sentimente pozitive, de blândețe, de cumințenie.
Noi suntem în fiecare moment și profesor și elev. Acum dăm indicații și explicații, acum suntem scoși la tablă.
Și ne este frică.
Pentru că ei sunt altfel. Întotdeauna generațiile noi vin cu o altă energie și cu provocări la care trebuie să ne adaptăm, să evoluăm constant.
N-o să ajungem la momentul în care le știm pe toate și le-am văzut pe toate, deoarece copilul ne poate surpinde mereu. Are un iepure ascuns în pălărie, gata în orice clipă să sară asupra noastră.
Viața cu un copil, dar și fără, este o provocare permanentă, sau ar trebui să fie.
Nu putem atinge niciodată perfecțiunea reacțiilor noastre sau rezolvarea corectă a tuturor situațiilor care vor apărea.
Imprevizibilitatea lucrurilor face parte din farmecul vieții.
Datoria noastră este să fim cât mai mult prezenți cu sufletul, să ne conectăm la intuiție, să nu ne lăsăm orbiți de orgoliu și să reacționăm din ego.
Cel mai greu este să lupți cu egoul tău pentru că el îți cunoaște toate slăbiciunile și știe unde să te lovească.
Răul te atacă neîncetat pe subiectele tale sensibile.
Pentru tine moralitatea este ceva foarte important, atunci copilul o să facă un gest imoral.
Dacă te deranjează prostia, el o să facă cel mai lipsit de sens lucru posibil.
Pui preț pe alimentație, pe igienă, pe corectitudine ? Exact acolo o să te zgândăre copilul.
Pentru că el vine să ne echilibreze, nu să ne gâdile orgoliul. Rolul său este să ne despartă de atașamente, de îngrădiri fizice sau spirituale.
Copilu încearcă să ne scoată din cușca pe care viața ne-a creat-o în jurul nostru.
De cele mai multe ori noi suntem produsul educației primite, dar nu înseamnă că acționăm corect, ci rulăm pe un soft, vechi și neupdatat.
Avem o conduită, un set de reguli care au valoare strict doar pentru noi și pe care vrem să i le impunem copilului ca fiind adevărul absolut.
Noi nu suntem corecți și nu măsurăm cu aceeași unitate toate activitățile pe care copilul le face. Suntem orbiți de valorile noastre personale.
Dacă copilul dumnevoastră intră în casă cu noroi pe încălțăminte și cu o pungă de chipsuri în mână, ce observați prima oară ? Ce-i ziceți ?
În funcție de ceea ce considerăm NOI important vom reacționa.
Pentru un părinte care pune preț pe curățenie și aspect fizic, pe valoarea obiectelor, primul lucru pe care o să-l vadă va fi noroiul.
Și copilul va fi certat, i se va ține o predică despre cât de greșit este să te tăvălești cu hainele în noroi sau să intri murdar în casă.
Punga de chipsuri s-ar putea să treacă aproape neobservată.
Dacă părintele ține foarte mult la parte de educație nutrițională și de hrănire sănătoasă, ceea ce mănâncă copilul o să-i provoace prima reacție.
Și o să-i facă morală despre cât de nocive sunt acele chipsuri, poate chiar i le va lua sau îl va interoga să afle de unde a făcut rost de ele.
Poate nicio întrebare despre noroiul de pe încălțări sau doar o observație minoră.
O analiză extraordinară o putem face doar punându-ne întrebări asupra valorii reale a evenimentelor.
Dacă n-ar fi copilul nostru cât de mult ne-ar mai păsa ? Dacă vedeți, pe geam, doi copii, care se distrează tăvălindu-se în noroi credeți că fac ceva greșit ? Dacă realizați că sunt ai voștri și trebuie să le spălați hainele percepția asupra situației se schimbă ?
Facem o mică paranteză, ca să clarificăm două aspecte, extrem de importante, legate de toate acțiunile copiilor.
Dacă evenimentul în sine nu va mai conta peste o săptămână, o lună sau un an, înseamnă că el nu are valoare decât de moment și nu este ceva deosebit de grav.
Dacă nu simțim nevoia să intervenim, indiferent dacă este sau nu copilul nostru, înseamnă că situația nu este una general valabilă ca fiind nepotrivită.
Dacă vedem pe stradă un copil lovind un alt copil, complet străini, tot simțim să reacționăm, pentru că este o acțiune care deranjează la nivel de suflet.
Doar evenimentele pe care le putem măsura cu mintea, cu setul nostru de reguli, nu sunt valabile în orice împrejurare.
Revenind la reguli și valori, dacă într-o familie, membrii ei adulți, aici intrând toate rudele cu care copilul își petrece timpul, au un set de valori foarte diferit și pe care fiecare vrea să și-l impună, copilul va crește într-o zăpăceală completă ajungând să nu mai respecte nicio regulă.
Fiecare, din ego, va reacționa doar pentru a-și vedea satisfăcută nevoia, dar nu va ține cont și de celelalte aspecte ale activității copilului.
De multe ori chiar părinții întăresc și devalorifică valabilitatea generală a unor lucruri.
De exemplu, o mamă care dă o importanță exagerată curățenie va încerca să le impună și copiilor un anumit set de reguli, dar dacă mama, nu numai că nu pretinde aceleași reguli și pentru ea , dar în anumite condiții, în funcție de starea emoțională, devine foarte permisivă, atunci ea transmite o idee greșită.
Noi, de obicei, intensitatea reacțiilor ne-o reglăm din starea psihică și nu din logica evenimentului.
Ceea ce este ok doar atâta timp cât sentimentele sunt pozitive și nu uităm de ”dreapta socoteală”.
Pentru că un copil, dar și un om adult, are nevoie de anumite reguli, de o ghidare echilibrată pe care s-o utilizeze în viață.
Nu poți să apari, într-o zi, fericit de la birou și să-i permiți orice copilului, doar pentru că tu ești într-o stare de euforie.
Aici mamele trebuie să aibă o grijă în plus, deoarece, de obicei, femeile sunt cele care reacționează mai rapid, pe starea de moment, pozitivă sau negativă.
Echilibrul unei familii este dat de un raport egal între rațiune și sentimente.
Părinții trebuie să se ajute și să se completeze în această complicată misiune.
Câteodată să observi reacția celuilalt părinte, din exterior, îți aduce foarte mari beneficii. El este la cald, iar tu la rece și poți privi mai obiectiv situația.
Iar copilul are numai de câștigat dacă adulții din jurul său se sfătuiesc și lucrează în echipă.
Din exterior toți suntem mai înțelepți, dar atunci când suntem prinși de cursul evenimentelor, de starea noastră psihică și de bagajul nostru de valori, putem reacționa greșit. În plină acțiune crezi că ești îndreptățit să dai o asemenea replică, chiar dacă apoi realizezi că n-a fost bine și ești cuprins de un sentiment de vinovăție.
Până la urmă este normal să greșim, atâta timp cât fiecare dintre noi am venit pe acest pământ pentru a învăța anumite lucruri și să reparăm acolo unde este cazul.
Important este să conștientizăm greșeala, s-o recunoaștem, să nu ne fie frică s-o mărturisim.
Altfel evenimentele se vor repeta și vom intra într-un joc periculos, o buclă a timpului, într-un scenariu obositor și predefinit.
Și îi vom atrage și pe cei din jurul nostru în asta.
Cu cât încercăm să ne impunem mai mult, în fața celorlalți, dar fără să ne corectăm și pe noi, cu atât vom merge mai departe cu foarte multe lecții neînvățate.
Iar principalul nostru scop în această viață este evoluția, este să ne schimbăm pe NOI, prin ceilalți.
Cred că un moment decisiv, revelator, este acela când înțelegi că copilul te-a ales pe tine, nu tu pe el, și te-a ales tocmai pentru că împreună puteți evolua cel mai bine, amândoi.
”Parentingul„, cum i se spune acum îngrijirii copilului, nu este un drum cu un singur sens și fiecare are foarte multe lucruri de învățat de la celălalt.
Egoul, câteodată, poate să ne pună piedici în acceptarea ideii că cel mic este maestrul, iar noi trebuie să stăm jos , în bancă.
Nevoia de a fi superior, de a-i pune pumnul în gură celuilalt apare în mod constant, în educația medievală a omului.
”Eu te-am făcut, eu te omor.” este dovada supremă a superiorității gâinii asupra oului. A dreptului celui mai mare și mai puternic. A bâtei.
Când argumentele se termină, când omul este sărac în sentimente și lipsit de rațiune apelează la forța fizică.
Ca să poți să-ți stăpânești reacția fizică, nejustificată, și pe care apoi o vei regreta, trebuie să ai un control foarte bun asupra egoului tău.
Să-l simți când este rănit, când mânia te orbește și te încarci cu energie negativă. Probabilitatea să explodezi necontrolat este destul de mare.
La fel de periculoasă, dacă nu chiar mult mai periculoasă, după o anumită vârstă a copilului, este reacția verbală a adultului.
Până la urmă modul de reacție nici nu contează, ci doar încărcătura energetică din spate. Intenția și nu fapta, în sine.
Agresivitatea exterioară, fizică, brută, și cea doar gândită sau exprimată prin cuvinte, poate să fie de aceeași intensitate și cu același impact asupra celuilalt.
Să nu uităm, niciodată, că modul nostru de comportament, de reacție, este principalul ghidaj în educația copilului.
Orice teorie pozitivă, orice regulă, orice sfat și practică, orice lucru pozitiv pe care vrem să-l vedem în celălalt trebuie întâi să-l vadă și el în noi.
La Dumnezeu trebuie întăi să dai tu ceva, să sacrifici tu, din binele tău, să fii un exemplu, să faci primul pas.
Educația copilului fără un exemplu pozitiv este ca și credința fără fapte.
Dacă nu trecem și testul practic degeaba suntem de nota zece doar la teorie.
Se spune că omul cu cât înaintează în vârstă devine mai înțelept. De ce ?
Pentru că viața te trece prin suferințe. Orice se poate învăța, doar suferința trebuie trăită. Iar ea te educă, îți educă egoul sau ar trebui s-o facă.
Dacă din greutățile vieții nu ieși mai înțelept, mai blând, mai recunosător și mai iubitor, atunci ai suferit degeaba. N-ai înțeles nimic.
Sunt părinți care n-au citit nicio carte de specialitate, n-au urmat niciun curs, și totuși se comportă exemplar cu copiii lor, natural, doar ascultându-și instinctele și inima.
Dar fiecare suntem unici, fiecare avem soarta noastră de dus. Crucea de pe spate se împarte, la începutul vieții, pe diferite mărimi.
E important să ne păstrăm, pe cât posibil , echilibrul, ecuanimitatea, indiferent de greutățile cu care ne confruntăm.
Toate clipele dificile sunt ocazii de a învăța ceva, de a fi puțin mai buni.
Ar fi bine să realizăm că viața nu este o competiție, nu este o cursă, nu există locuri pentru care să lupți, iar podiumul are o singură treaptă.
Toți oamenii suntem tot noi, în diferite grade de evoluție, sau am putea fi.
Capitolul
Un aspect deosebit, greu de menținut, este legat de cât din ceea ce trăim, și gândim noi, ar trebui să-i împărtășim și copilului.
Pe vremuri această problemă nu exista, fiindcă părinții erau educați să nu-și exprime clar sentimentele în fața copilului.
Mulți dintre noi am crescut fără să-i cunoaștem cu adevărat pe părinții noștri. Fără să le știm visele, fricile sau sentimentele trăite în anumite momente.
Acum există pericolul invers, de a pune prea multe informații în cârca copilului.
De a-i reproșa acestuia toate nerealizările și frustrările noastre.
Copilul se poate simți ca o povară, care a venit să deranjeze viața liniștită de până acum a părintelui.
Este corect ca el să fie informat de anumite defecte și slăbiciuni ale noastre, dar pe care să le prezentăm într-o notă imparțială, fără dramatizare și victimizare.
De cele mai multe ori, egoul nostru nu vrea să-și expună vulnerabilitatea, micimea în fața tentațiilor vieții, și atunci îi vindem copilului niște gogoși, niște povești care se vor întoarce împotriva noastră.
Dacă avem diferite vicii, de exemplu fumăm, bem mult alcool, consumăm băuturi carbogazoase în cantități foarte mari, unele chiar cu cafeină, ne petrecem un timp îndelungat în compania dispozitivelor electronice, avem un limbaj urât, etc, n-o să recunoaștem adevăratul motiv pentru care facem asta, ci o să vindem o gogoașă.
Aici o să facem o mică paranteză pentru a înțelege, mai exact, ce este acela un viciu.
Viciul este orice fel de obicei, indiferent de natura lui, pe care ajungem să-l practicăm peste măsură, ne este foarte greu să-l mai oprim și asupra căruia pierdem controlul.
Viciile sunt dezechilibre, efecte ale unor trăiri emoționale negative pe perioade mai lungi de timp, iar cauza lor se află întotdeauna în sufletele noastre.
Cu cât ne prezentăm mai bine în interior, cu cât suntem mai împăcați noi cu noi, cu atât numărul de vicii ar trebui să fie mai mic.
Expresia ”suma viciilor rămâne constantă” se referă la faptul că omul nu lucrează aproape niciodată la nivel profund, pentru a încerca să-și vindece o rană sufletească, ci umple aceste suferințe cu diferite obiceiuri, care duse la extrem devin nesănătoase.
Înlocuim un medicament cu altul. Tratăm continuu efectul și nu cauza.
Revenind la copii, aceștia nu înțeleg, mereu, exact cât de greșit este ceea ce facem noi, decât prin prisma informațiilor pe care le primesc tot de la părinte, în majoritatea cazurilor.
Ce argumente folosiți pentru a rezolva aceste situații ?
” Tu ești prea mic, n-ai voie ! ” sau ”Astea nu sunt pentru copii !” vă sună cunoscut ?
Aici egoul trebuie să fie foarte priceput, pentru că are două misiuni delicate :
1) trebuie să ne justifice activitatea autodistructivă ca fiind ok, pentru că noi suntem adulți și nu este chiar atât de greșit ceea ce facem.
2) trebuie să se dezvinovățească în fața copilului fără a da prea multe explicații. Fără a ne arăta slăbiciunea, fără a recunoaște incapacitatea de a rămâne echilibrați în această circumstanță.
Greșeala cea mare, și este foarte mare pentru că merge pe mai multe planuri, este că prin această nesinceritate transmitem niște informații care îl pot bulversa pe copil.
La nivel exterior, copilul vede un obicei nesănătos practicat de persoana care ar trebui să-i fie model în viață și-l înregistrează cu dorința de a-l copia în viitor.
La nivel interior, nu înțelege că acel ”viciu” este ceva greșit, ci doar că el nu are voie să-l practice pentru că este copil, pentru că este prea mic.
În loc ca el,din start, să plece de la premisa că acele obiceiuri sunt greșite și nesănătoase, lui i se întipărește ideea că sunt ok dacă ajunge la momentul potrivit pentru a le aplica.
Nu este același lucru cu ai spune copilului că este prea mic pentru a practica un sport, că înscrierile încep de la o anumită vârstă în sus.
” Cola și alcoolul sunt pentru adulți.” este o exprimare stupidă, la fel cum unele persoane folosesc expresia ”fructele sunt pentru copii”.
Câteodată nici nu-ți dai seama cât de mult rău poți face doar pentru că ai o gândire limitată, pe care nu poți măcar s-o păstrezi doar pentru tine, sau îți este frică să-ți arăți slăbiciunile.
Dacă copilul este destul de dezvoltat intelectual, poți să-i explici că te-ai apucat de fumat într-o perioadă stresantă a vieții, că ai vrea să te lași, dar în clipa de față încă nu poți, că este un obicei cu o multitudine de efecte secundare negative și că este slăbiciunea ta, nu are legătură cu vârsta și că nu toți adulții fac asta, unii chiar n-au făcut-o niciodată.
De regulă, cei care n-au fumat niciodată le vor repeta asta copiilor, dar tot din ego, pentru a-și întări valorile. Dar au avut alte slăbiciuni pe care ar trebui să le prezinte în mod echilibrat.
De aceea fiecare dintre noi are luptele lui.
O luptă cu un pachet de țigări sau cu unul de biscuiți necesită aceeași strădanie.
Dar copilul trebuie să știe povestea din spatele acestei confruntări, să i se prezinte imaginea de ansamblu, pentru a lua decizii corecte, personale.
Și ne va iubi mai mult atunci când ne va vedea luptând cu slăbiciunile noastre, nu ascunzându-le sub preș sau, și mai rău, scoțând în evidență pornirile celuilalt părinte sau altei rude.
Orice obicei nepotrivit pe care copilul îl capătă avem tendița, din ego, să-l punem pe spinarea altuia.
Dacă copilul nostru spune un cuvânt urât înseamnă că de la tata l-a auzit. Când se scobește în nas e din cauza bunicului, că el face așa, iar ciorapii aruncați pe jos sunt exact modelul preluat de la verișorul său.
Face și drege lucruri exact ca altcineva. Mereu ca altcineva, niciodată ca noi.
Capitolul
Din modelul pe care ni-l oferă natura, unde femela este cea care își crește și-și educă puii, și în societatea noastră femeia, mama, ar trebui să aibă rolul primordial în modelarea trăsăturilor copilului.
De aceea, din start, ea trebuie să fie blândă și bună, plină de compasiune, răbdare și iubire.
Modul în care evoluează instituția familiei, în această perioadă, este dăunător copilului pentru că mama are din ce în ce mai puțin timp de petrecut cu copilul, iar starea ei fizică și psihică este neglijată, din această cauză și acest timp este de o calitate îndoielnică.
Timpul acesta, limitat cantitativ și calitativ, se vede în carențele copiilor din ziua de astăzi.
Copilul este oglinda părintelui, este o prelungire a acestuia și va exprima în exterior, de cele mai multe ori, ceea ce părintele gândește.
În încercarea noastră de a da bine în ochii copilului uităm de dreapta socoteală și luăm niște decizii total nepotrivite.
De exemplu, dacă suntem în parc cu copiii și aceștia au diferite pofte alimentare, de cele mai multe ori greșite, pentru că nu vrem să-i refuzăm sau ne este și nouă poftă sau n-avem chef să gătim, acceptăm să le facem pe plac chiar dacă știm că nu este cea mai bună opțiune.
Și asta n-ar fi nicio problemă, pentru că dacă se face rar, într-o stare emoțională bună, atunci poate fi ok și este posibil să aibă un impact pozitiv asupra sănătății noastre.
Greșala apare când obiceiul nesănătos devine o obișnuință, din plăcere sau comoditate, iar pentru a-l duce și mai departe, atunci când nu-l putem îndeplini, aruncăm vina pe altcineva. Nu deprinderea este rea, ci prezența altei persoane, care nu este de acord cu ea și n-are aceleași valori ca celălalt adult.
”Stai să plece maică-ta la serviciu !” îi zice bunicul copilului, iar apoi îi dă câteva napolitane și o tabletă electronică, ca să stea liniștit.
”Astăzi nu putem lua pizza și suc, pentru c-a venit și tatăl vostru cu noi în parc și el are alte valori alimentare.” le explică mama copiilor de ce nu poate să le facă toate poftele.
Dacă copiii ajung acasă doar cu tatăl pot intra în casă cu mâinile murdare și-și pot arunca hainele pe unde vor ei, că nu este mama lor prin preajmă, ca să le facă observație. Copiii pot chiar să se spele pe dinți doar atunci când sunt împreună cu adultul care le impune ferm și îi ajută să-și formeze acest obicei.
Și lista poate continua la nesfârșit, ideea rămând aceeași.
În loc ca adulții să pună accent pe caracterul incorect al activității, se ține cont doar de condițiile de mediu, ceea ce-l face pe copil să se adapteze în funcție de omul pe care-l are în față și nu în funcție de activitatea în sine.
Este mama acasă, atunci trebuie să avem grijă la curățenie, doar bunicului îi cerem dulciuri multe, mereu când nu mergem cu tata în parc putem să cerem pizza și suc, doar bunica ne face observație dacă plecăm cu mâncarea din bucătarie etc.
Lovitura supremă îi este dată copilului atunci când noi nu mai ținem cont de nicio regulă, doar pentru că avem o stare emoțională bună sau vrem să-i câștigăm atenția.
Bunicul este supărat deoarece copilul i-a stricat ceva și atunci îi zice că napolitanele sunt niște porcării nesănătoase și nu-i mai dă.
Mama este într-o stare foarte bună și nu mai ține cont de murdărie sau reguli.
Tatăl vrea să-l răsplătească pe copil pentru rezultatele bune, de la școală, și îi cumpără pizza, suc și orice își mai dorește copilul.
Acest comportament dă total peste cap copilul care nu mai are nicio regulă sau vreun model, corect, de urmat.
Este dificil de a reacționa mereu cu măsură, fără a ajunge într-o extrema sau alta.
Ferm, dar totuși maleabil.
Întotdeauna când reacționezi din mândrie, din ego, este greșit și trebuie să verifici cât la sută te lași influențat de el, în decizia pe care o iei.
Nu există părinte care să vrea răul copilului său, numai că unitatea fiecăruia de măsură diferă în funcție de scara lui de valori, de modul în care a fost educat, de propriile suferințe.
Este complicat, dar trebuie să faci mereu diferența dintre interesul tău și interesul copilului.
Pentru cine fac acest lucru ?
Este ceva benefic pentru copil sau doar îmi hrănesc eu egoul ?
Uneori este posibil ca părintele să-și dorească mult mai multe pentru copil, deoarece vrea să-și realizeze propiile vise prin intermediul copilului.
Copilul, până la o anumită vârstă, are nevoie să fie împins de la spate, în majoritatea acțiunilor sale, dar trebuie ca sentimentul principal al părintelui să fie, de fiecare dată, iubirea.
Părintele își duce copilul la o activitate, inițial din iubire, din dorința ca copilul său să aibă anumite oportunități pe care el paote că nu le-a avut.
Dar, după un timp, copilul se poate plictisi sau descoperă că nu-i mai place și atunci un părinte echilibrat îi acceptă decizia.
Nu mai ți cont de timpul investit până atunci, de banii pe echipamente și alte obiecte, pentru că ele nu mai au nicio valaore. Și-au atins scopul.
Tu ți-ai luat partea din momentul în care le-ai cumpărat, din fapta pe care deja ai făcut-o pentru copil.
Ai fost lângă el, i-ai dat ceea ce avea nevoie în clipa respectivă.
Răsplata e cuprinsă necontenit în faptă și nu trebuie să așteptăm mulțumiri viitoare sau alt gen de recompensă.
Egoul se supără cu orice ocazie, dar nu și ființa divină din noi.
Nu trebuie să ne folosim de copil pentru a ne hrăni, în mod constant, dorințele proprii, iar el nu ne datorează niciodată nimic.
Iubirea curge de sus în jos, iar tot ceea ce facem facem pentru noi, pentru a trăi mai departe cu deciziile luate, pentru orgolilul și conștiința noastră.
De ce are copilul la botez un tort cu 5 etaje și cu tot felul de modele deosebite ? E pentru el sau pentru tine ?
Nu poți spune că copilul are vreo preferință de haine, obiecte sau alte lucruri, până la o anumită vârstă.
Nu-i poți reproșa nicio investiție pentru că sunt toate doar din dorința ta de a avea anumite lucruri, prin intermediul lui. Copilul doar îți dă ocazia de a-ți satisface anumite fantezii.
Nu avem ce să-i cerem, cum să-l blamăm pentru că i-am luat, dat sau oferit.
Sunt poftele și opțiunile noastre. Noi am considerat că trebuie să facem așa, de cele mai multe ori pentru a mulțumi familia, societatea sau egoul.
Nu sunt din iubire sau dintr-o nevoie reală a copilului.
Iar apoi vine critica.
Capitolul
Ți-e mult mai ușor să ai milă și afecțiune pentru copilul care cerșește la semafor decât pentru copilul tău.
De ce ?
Pentru că față de copilul tău ai pretenții, ai impresai că-ți datorează ceva și ți cont doar de aspectul exterior.
Noi, ca oameni, suntem făcuți să tolerăm și să înțelegem mult mai ușor un copil șchiop sau cu un handicap mental, decât un copil obraznic, mincinos sau agresiv.
Handicapul fizic este vizibil și acceptabil , dar cel emoțional este dificil și-ți rănește egoul.
Copilul când se poartă în cel mai urât mod posibil atunci are nevoie de cea mai multă afecțiune și iubire din partea noastră.
Dar oare putem să-i oferim asta ? Putem să nu ne conectăm la energia lui, la starea lui emoțională ? Putem să nu reacționăm din ego ?
Pentru asta trebuie întăi să ne găsim echilibrul nostru interior. Să fim ecuanimi.
Ecuanimitatea înseamnă că reacția noastră la factorii externi nu ține cont de reacția acestora, ci de starea interioară proprie.
Gândim și simțim pe energia noastră.
Pentru asta este nevoie de exercițiu, de practică, de înfruntare a egoului.
Rugăciunea, meditația și toate tehnicile care ne întăresc răbdarea sunt utile.
Mulți părinți nu pricep de ce copiii au crize de nervozitate sau agresivitate, fără nicio logică aparentă, și de cele mai multe ori, doar în prezența lor. Sau în prezența părintelui toate aceste stări emoționale se accentuează.
Pentru că orice om acumulează energii din mediul extern. Copiii sunt niște bureți, care absorb tot, și de aceea mediul în care trăiesc este decisiv în educația și formarea caracterului lor.
Copilul își petrece timpul cu buncii, la grădiniță, la școală, cu prietenii sau la diferite activități și se încarcă cu o anumită cantitate de energie.
De multe ori este vorba despre o energie negativă, pe care și-o rețin dacă le este rușine să și-o exprime pe loc.
Atunci când intră în contact cu părintele se simte în siguranță și dă drumul la toate energiile adunate până atunci.
Este posibil să înceapă să facă ca toate creaturile fără niciun motiv bun sau vreo explicație logică.
Facem o mică paranteză aici, pentru părinții cu copii timizi sau care își inhibă foarte mult trăirile emoționale.
Acest lucru este un factor decisiv în starea de sănătate a copilului, mai ales în primii ani de viață, când comunicarea este mai anevoioasă.
Instinctiv copilul știe să-și elibereze energiile și trebuie lăsat să și le manifeste, atâta timp cât nu se rănește pe el sau pe altcineva.
Ce face mai exact un copil când vrea să se descarce emoțional ?
Plânge, se tăvălește pe jos, lovește, mușcă iar mai târziu poate ajunge să vorbească urât, să trântească obiecte și să caute cearta.
Cum îți dai seama dacă există anumite probleme de exprimare sau suferințe interioare apăsătoare ?
Factorii cei mai evidenți sunt cei fizici, autodistructivi, copilul având probleme cu dantura și cu stomacul. Dinții și măsele cariate semnalează o inhibare a instinctului de a mușca și de a elibera tensiunea de la nivelul maxilarului, iar durerile de burtă și probleme la nivelul stomacului indică o furie nedigerată.
Ca exercițiu, copilul trebuie învățat ca atunci când îi apare o frustrare și nevoia de a mușca din celălalt, să și-o exteriorizeze, dar fără a răni pe nimeni. Să muște dintr-un creion, măr, obiect moale etc, asta până când crește suficient de mare și poate să-și gestioneze impulsurile.
Se observă apariția primelor carii la contactul cu colectivitatea, unde egoul copilului se lovește de cel al educatorului sau al unui alt copil mai puternic. Atunci el își reține pornirea de a-și face dreptate, iar creierul frânează comanda de a mușca. Această reținere creează o vulnerabilitate la nivelul smalțului.
Copiii care sunt certați și de educatori și de părinți sunt cei care suferă cel mai mult, pentru că nu au nicun sprijin emoțional.
Acești copii, mai târziu, vor căuta să-și manifeste puterea asupra altor copii și automat își vor elibera frustrările printr-un comportament agresiv.
Gata, închidem mica paranteza.
Datoria unui părinte este să-și dea seama de suferințele copilului și să-i ofere un mediu cât mai sigur de exprimare.
Părintele nu poate suferi în locul copilului, nu poate să-i șteargă durerea, ci doar să fie alături de el, necondiționat.
Iar gravitatea unei situații este dată de modelele pe care le ai în față. Dacă părintele își păstrează echilibrul, atunci și copilul reușește să-și revină destul de rapid.
Asta nu înseamnă că nu vor exista crize. Asta n-o să ne ferească de situații neplăcute sau chiar oribile.
Doar pentru că tu, ca părinte, ești într-o stare fizică și psihică bună nu înseamnă că provocările vor dispărea.
Ba din contra, vor fi chiar mai grele. De la cei puternici se cere mai mult.
Tu trebuie să fii acolo, disponibil emoțional, fără ego, fără logică sau alte explicații.
În suferință, în starea emoțională negativă, copilul nu mai înțelege nimic și doar prin iubire te poți conecta la el.
Instinctiv, copilul mic se eliberează de energia negativă plângând și tăvâlindu-se pe jos.
Aerul, apa și pământul sunt medii prin care energia trece, curge și se descarcă.
Dacă copilul vrea să stea pe jos părintele trebuie doar să-i ofere protecție. fără a încerca, din egol, să-l ridice, indiferent de locul în care îl apucă pe copil criza de supărare.
Dăcă suntem într-un autobuz și copilul se aruncă pe jos, atunci automat vrem să-l ridicăm pentru că ne e rușine de reacția celorlalți, de ”ce zice lumea ”, de judecată , de imagine, de ego sau că e murdar pe jos, etc.
Interesul efectiv al copilului este ultimul lucru la care ne gândim.
Atâta timp cât nu-și pune integritatea fizică în pericol nu este nicio problemă. Dacă copilul este lăsat să se exprime liber, zvârcolindu-se pe jos, el în decurs de 1-2 minute se liniștește și atunci va accepta singur să fie luat în brațe.
Va descărca energia.
La fel de util este să schimbăm atmofera, aerul. Să coborâm cu el din mașină, să ieșim dintr-o cameră.
De cele mai multe ori mediul este toxic și trebuie schimbat.
Apa este un alt mijloc de eliberare a energiei negative. Un duș rapid, o spălare pe față sau chiar și băutul unui pahar cu apă, îi poate atenua starea copilului.
În momentul în care mental înțelegi ce se întâmplă cu copilul tău și, din punct de vedere emoțional, iubirea este mai sus decât egoul, atunci ai șanse să iei cele mai corecte decizii pentru sănătatea lui, dar și a ta.
Pentru a putea face asta trebuie ca nivelul nostru energetic să fie permanent ridicat.
De aceea toți specialiștii au ajuns la concluzia că educația copilului nu poate fi separată de educația părintelui.
Ei trebuie să formeze întotdeauna o echipă, pentru că ajutorul esre reciproc.
Ce poate fi mai revigorant, câteodată, decât o îmbrățișare caldă din partea copilului, care-ți transmite : ” simțeam că ai nevoie de puțină iubire.”
Atunci primești, înapoi, cu sacul.
Ești căzut, ești demoralizat, nu mai vezi decât negru în viitor și uite că vine salvarea de unde nici nu te așteptai.
Vine ca o palmă pentru ego. Cel mic devine imens.
Și te strânge în brațe și-ți spune că te iubește. Și parcă prinzi putere să te lupți cu zmei și cu balauri.
Nu trebuie să aștepți nimic înapoi de la copil, nu trebuie să-i ceri ceva, dar și când vrea să te ridice, să te ajute, te transformă în baltă de lacrimi, îți dă de nu poți cuprinde cu 7 mâini.
Pentru că el, copilul, este o forță Divină și n-o să te lase niciodată să cazi.
D-aia a venit la tine, să te salveze. Să te ridice din mocirla fizică și mentală, în care te-ai îngropat.
Și nu te scoate cu lopățica. Vine cu excavatorul și te ridică pe un munte de iubire.
Și te simți atunci cel mai valoros om din lume.
Capitolul
Să fii părinte este cel mai ușor mod de a învăța iubirea necondiționată. Este primul nivel de evoluție
La începutul vieții sufletul omului este egoist și se gândește mai mult la el și la supraviețuirea lui. Există anumite nevoi de bază, primare, care trebuiesc satisfăcute.
Copilul nou-născut are nevoie de hrană și siguranță, Nici măcar temperatura corpului nu și-o poate regla, în primă fază.
De aceea este într-un stadiu de a primi, de la exterior, energie.
Odată cu creșterea, cercul său de afecțiune trebuie să crească, iar el ajunge să conștientizeze și existența familiei.
Ca părinte, poate apărea frustrarea și nemulțumirea când vezi că cel mic nu este conștient de nevoile tale.
Pentru el nu există conceptul că și celălalt trebuie să mănânce, să doarmă sau să se ducă la toaletă.
Universul se învârtește în jurul său.
Se observă că, de regulă, cel mai egoist copil, și cel care încearcă să profite mai mereu de ceilalți este fratele cel mai mic. ( cu cât omul este mai mândru și mai egoist, cu atât natura o să-l limiteze fizic, iar el o să rămână mai mic de statură)
Dar, de fapt, este invers.
Copilu știe de la bun început unde se duce și care este rolul său.
Cu cât el trebuie să-și vindece mai multe dezechilibre emoționale, cu atât sufletul său caută umilirea egoului.
Ce furie îl poate apuca pe un copil de 3-4 ani, care abia a scăpat de multe dependențe, care se crede băiat mare pentru că nu mai are pampers și-și face singur nevoile la toaletă, când fratele său mai mare îl numește ”bebeluș”.
Existența unui frate mai mare te va răni permanent în ego.
De la ideea ”dreptul primului născut” și până la superioritatea fizică a celui mai mare, fratele mai mic va avea continuu nevoie de aceste mecanisme de micșorare a egolui.
*! Atenție mare pentru părinții care-și doresc mai mulți copii.
Diferența optimă, pentru sănătatea fizică și psihică a copilului este de 3-4 ani.
Natura știe și atunci, biologic, o femeie care a născut natural și a alăptat corect 12-18 luni, are nevoie tot de atâta timp pentru reparații.
Rezervele de calciu din organism au nevoie de această perioadă pentru a se reface, asta din punct de vedere al naturii.
Psihologic vorbind, la o diferență de 3-4 ani între frați, conflictul interior va fi mult mai mic și problemele de sănătatea se vor reduce substanțial.
Cel mare nu-l va simți pe cel mic ca o amenințare directă, iar la 3-4 ani deja el capătă o oarecare independeță față de nevoile de bază.
De partea cealaltă nici cel mic nu se va simți în primejdie, nu va trebui să lupte cu un alt bebeluș pentru resurse.
Studiile de specialitate au observat că incidența bolilor respiratorii, boli asociate trăirilor emoționale de frică, este mult mai crescută la frații mai mici care se simt amenințați de un alt copil, cu vârstă apropiată.
Într-o familie, de regulă, fratele cel mare nu face astm sau alte afecțiuni grave respiratorii.
Frica, lipsa de aer subconștient, permanenta amenințare și lupta pentru resurse sunt trăiri care destabilizează starea de sănătate a copilului mic.
De aceea, pe cât este posibil, evitați sarcinile apropiate deoarece nu sunt benefice nici pentru mamă și nici pentru copil.
Din ego, mulți părinți preferă să-l conceapă și pe al doilea copil repede, dacă tot sunt obișnuiți cu situația.
Femeia, mama, care și-a părăsit cariera pentru a rămâne acasă nu este dispusă să se întoarcă la muncă pentru 1-2 ani, iar apoi să revină acasă.
Femeile simple, pentru care familia este cel mai important lucru, au parte de sarcini ușoare și de copii mulți și sănătoși.
Cu cât părinții sunt mai orgolioși, cu cât egoul acestora este mai mare, cu atât vor avea parte de mai puțini copii, dificil obținuți și/sau cu probleme grave de sănătate.
Care este cea mai mare suferință posibilă pentru un părinte ?
Primul gând te duce la ideea de moarte, dar să ai un copil cu dizabilități fizice și psihice, permanente, din naștere sau căpătate în primii ani de viață, este o cruce mult mai grea de dus.
Suferința de a știi că copilul tău va avea întotdeauna nevoie de îngrijire, incapacitatea de a se descurca singur în lucruri de bază, sunt probleme care te macină constant.
Frica că ”Dacă eu mor cine o să aibă grijă de el ?” este una dintre cele mai mari dureri posibile.
Ca părinte, dacă vreodată te simți nedreptățit de calitățile sau de modul în care se poartă copilul tău, încearcă câteva ore de interacțiune cu un copil cu dizabilități, iar orele acestea îți vor servi perfect pentru micșorarea pretențiilor, egoului.
Fiecare părinte are propriile lupte, pe care le duce, dar toate sunt la fel de importante.
Să nu minimizăm niciodată suferința unui om, pentru că nu suntem în locul său.
Când nivelul nostru de pretenții crește nejustificat, când dorințele depășesc recunoștiința, atunci vine resetarea. Iar ea se face prin suferință.
Să nu credeți că sunteți pedepsiți, ca părinți, atunci când copilul murdărește lucruri, sparge, sare, se tăvălește pe jos sau deranjează prin comportamenul său copilăresc.
Pedeapsa supremă vine când copilul stă fără vlagă, într-un pat, și nu-i mai trebuie nimic, pentru că se simte rău.
Atunci ai da orice să-l vezi, ca înainte, distrugându-ți egoul și casa.
Durerea copilului, pe care nu știi sau nu poți s-o alini, este lecția absolută, pe care trebuie s-o învețe un ego mărit peste măsură.
Când, de bună voie, nu vrei să renunți la anumite atașamente sau crezi că nu poți, atunci apare copilul, pentru care ajungi să te sacrifici necondiționat.
Pentru a-i salva viața și/sau doar pentru ideea de speranță, cât de mică, ajungi, ca părinte, să renunți la tot.
Carieră, casă, mașină și orice altă pretenție exterioară dispare într-o clipă.
Poți ajunge, efectiv, să cerșești bani sau alte facilități, dacă există o șană cât de mică.
Și atunci egoul o să-ți fie distrus.
Să nu crezi vreodată, indiferent de greutăți sau probleme, că ești pedepsit.
NU.
Copilul vine să-ți salveze sufletul, este medicamentul, câteodată amar, pe care nu vrei să-l accepți.
Forma în care vine el este perfectă pentru atașamentele tale.
Copiii cu dizabilități sunt îngeri, prinși în corpuri, și vin doar pentru a te învăța, mai ușor, iubirea necondiționată.
Dar liberul arbitrul există și în aceste situații și nimic nu este predefinit.
Neîncetat ducem o luptă interioară cu noi și cu alegerile noastre.
Situațiile vin doar să scoata ceva din noi, să ne provoace, dar ce lăsăm să iasă la lumină este mereu responsabilitatea noastră.
Există multe familii care se destramă din nimic. Din pretenții și dorințe exagerate. Din valori greșite ale societății actuale.
Există și excepții, care ajung să-i schimbe și pe ceilalți.
Doi oameni orgolioși, plini de toate atașamentele posibilie, primesc un copil cu dizabilități.
În acel moment variantele sunt multiple, iar suferința lor este maximă. Unul se poate gândi să fugă, celălalt să se revolte împotriva destinului sau să se acuze reciproc de orice.
Reacția noastră, din fiecare secundă, este o alegere.
Ce poate să fie mai vindecător pentru suflet decât ca, în ciuda tuturor greutăților, a problemelor care apar și care urmează să vină, părinții să rămână împreună, să se sprijine unul pe celălalt, pentru a nu claca.
Când un om decide să lupte cu soarta potrivnică, cu egoul său, atunci se întâmplă magia.
Cele mai deosebite realizări, care au împins omul în evoluție sufletească, au fost făcute prin suferință înțeleasă, depășită și transformată.
Dacă treci, ca părinte, printr-o experiență oribilă și o învingi, atunci ai ocazia de a ajuta zeci de persoane aflate în aceeași situație.
Ajungi profet, un model de urmat.
Inițial, omul egoist se raportează doar la suferința lui, dar odată depășit momentul el începe să se gândească la toți ceilalți părinți, aflați în circumstanțe asemănătoare.
Atunci începi să-ți îndeplinești menirea, pe acest pământ.
Când îți depășești condiția, când mintea se mută în inimă , realizezi că suferința părintelui de lângă tine este sau poate fi a ta.
Maria Montessori credea că copiii sunt cea mai puternică ”armă”, cu care se poate vindeca omenirea.
Ei ne unesc și ne schimbă pe toți.
Noi nu suntem dispuși să evoluăm pentru noi, dar o putem face pentru ei.
Copiii ne distrug egoul înlocuindu-l cu compasiue și iubire.
Ei găsesc și deschid porți de care nici nu eram conștienți că există. Porți din sufletul nostru.
Pentru că Ei suntem noi, dar într-o versiune de care am uitat.
Se spune că atunci când treci pe lângă o persoană te conectezi la energia ei. Este ca o oglindă care scoate o părticică din tine la lumină.
De ce simțim nevoia de a zâmbi ori de câte ori vedem un bebeluș ?
Pentru că orgoliul nostru nu are de ce să se lovească, în față având o ființă pură.
Avem nevoie de copii mult mai mult decât am putea crede vreodată.
Fiind într-o continuă alergătură, de regulă materială, uităm să ne bucurăm de viață, de detalii, de lucrurile mici.
Iar copilul vine să ne reamintească că este ok să mergi în 4 labe, să te tăvălești prin zăpadă, să înmoi covrigi în ceai iar apoi să-l mănânci cu lingurița, să cânți la miezul nopții, să mergi în picioarele goale, iar câteodată să te hrănești fără nicio regulă, doar cu ce ai poftă de moment.
Vine să ne distrugă exact setul de reguli și atașamente care ne țin pe loc din evoluție.
Dreptatea nu are voie să fie mai presus de iubire și asta este principala lecție a vieții.
Ce vrei să ai, dreptate sau iubire ?
E o replică la care vei răspunde, în plin conflict, cu ”Dreptate ! ” .
Până la un anumit grad de dezvoltare interioară vrei să primești dreptate. Vrei ca dreptatea ta să fie recunoscută, să fie mai presus de celălalt.
Dar NU ESTE VOIE ca dreptatea să ucidă iubirea.
Dreptatea este o invenție a egoului, ea nu există decât în mintea fiecăruia, fiind implantată acolo. Nu este ceva natural.
Iubirea este sentimentul corect, după care trebuie să acționeze omul pentru a trăi o viață frumoasă, cu o suferință justificată.
){kind=link}
No comment