Regrete și aprecieri, ale sufletului, în relația cu părinții (mărturii)

 

     

     Perioada copilăriei este, fără exagerare, cea mai importantă perioadă a vieții. Modul în care interpretăm acest interval va conta enorm în toate acțiunile noastre viitoare.

     Unul dintre cel mai valoros aspect, al copilăriei, este cantitatea de iubire și afecțiune pe care am primit-o. 

    Fraza asta trebuie scrisă cu roșu și ar trebui să existe în mintea părinților, educatorilor și tuturor oamenilor. Să vă bântuie noaptea.

   ” Un copil are nevoie, în primii ani de viață, de iubire și afecțiune, din exterior, deoarece creierul său nu poate să-și producă singur principalii hormoni ai fericirii : dopamina, serotonina, endorfinele, oxitocina. Dacă copilului îi lipsește iubirea și afecțiunea, el nu va știi niciodată cum să și-o producă singur, și va căuta mereu un factor extern de unde să și-o procure. Toți copiii, care n-au primit destulă iubire și afecțiune, vor fi, ca adulți, predispuși la dependețe, având o rezistență foarte mică în fața viciilor. Cel mai rapid mod de a primi puțină dopamină este consumul de zahăr, iar obezitatea este principala epidemie cu care se confruntă omenirea, în acest moment, urmată de multe alte dependețe. Dacă vreți să ajutați omenirea, oferiți cât mai multă iubire și afecțiune, celor din jur și în special copiilor.”

     E important să revizuim aspectele din copilărie, și bune și rele, care au avut impactul cel mai mare asupra noastră.

     De aceea, mai jos vor fi două întrebări și răspunsurile celor care au avut plăcerea să le transmită mai departe.

 

      Ce regretă sufletul tău, cel mai mult, că nu ți-au oferit părinții tăi?

      Ce apreciază sufletul tău, cel mai mult, că ți-au oferit părinții tăi?

        E important ca răspunsul să fie dat de suflet și nu din minte. Simțit, nu gândit.

       Încep eu.

     ”Cel mai mult mi-ar fi plăcut să-mi arate mai multă afecțiune fizică, să aud că sunt iubit și să fiu îmbrățișat. Am înțeles că la nivel interior toate aceste lucruri existau, dar mi-ar fi făcut mult bine exprimare lor și în exterior. Am rămas cu un ușor handicap în exprimarea sentimentelor, în a știi cum să oferi și să primești o îmbrățișare sau niște cuvinte frumoase.

     Apreciez faptul c-am avut o copilărie frumoasă, în care n-am simțit lipsa niciunui lucru, conștient. Părinții mei au avut mereu încredere în mine și mi-au oferit libertatea de a decide. Indiferent de greșelile pe care le-am făcut nu mi-au întors niciodată spatele și asta a contat foarte mult, pentru sufletul meu.”

 

     Urmează mărturiile oamenilor din jurul meu, care au răspuns acestei solicitări. Mulțumesc și celor care n-au răspuns, direct, la aceste întrebări, dar sufletul lor s-a îndreptat în această direcție.

 

     1) "Vezi, Vlad, e diferență mare între generații… Eu am crescut sub amenințarea curelei, încasam bătăi serioase câteodată, cam fără motiv spun eu…Le mai răspundeam și cred că asta îi enerva pe amândoi. ( odată am avut un ochi vânăt de nu m-am dus la școală) .Trist..Am avut 2 păpuși în toată viața mea, una n-avea păr decât pe laterale!  Ce le reproșez? Bătăile și comportamentul lui taică-meu față de mine ( cu mine se purta ca un zbir, sor-mea îl făcea mielușel doar lingușindu-l). Lipsuri? Mâncare nu, dar haine, jucării, încălțăminte lipseau destul…
Ce apreciez? Pe bunica…și uneori dragostea mamei, să zic așa…"

 

     2) "Eu regret că am crescut în frică. Ceea ce mă face să caut haosul în loc să mă bucur de liniște. Ce apreciez este că s-a râs în casă și că am vorbit deschis despre probleme. Chiar dacă asta a însemnat că m-am maturizat prea repede și a trebuit să fiu părintele părinților mei și acum mi-e greu să renunț la a rezolva problemele altora. Dar am învățat de la ei să găsesc mereu o soluție."

 

     3) "Regret că tatăl m-a abandonat și n-a avut curiozitatea să mă cunoască..probabil m-ar fi iubit.
Iar pt mama, regret că a trebuit să sacrifice atâtea pt mine; dar și că nu m-a văzut în adevăratul sens al cuvântului."

 

     4) "Mi-am rezervat în weekend o oră pentru mine să răspund detaliat acestor întrebări.

     Pe scurt, însă:

     A. Timp fizic. Care să includă mai multă interacțiune verbală, mai multe discuții împreună, mai multe repere și situații din viața de zi cu zi explicate în clar care ar fi putut oferi mai multă stabilitate emoțională. Însă, în cazul meu, nu prea era posibilă. Bunica îmi oferea fie prea multă afecțiune și supra-protecție, fie nu oferea deloc afecțiune și mă lăsa dezvelită în bătaia vântului în anumite situații (prima menstră, primul iubit, primul act sexual..). Mama, la telefon, prea puțin putea să ofere acele sfaturi astfel încât să le și receptez la maximum.

     B. Independența, libertatea de a alege, de a face ce și cum vreau eu. Cumva, Vlad, contează și a contat enorm, însă, exact această libertate nemărginită nu mi-a priit și nu m-a ajutat să-mi clădesc niște repere, o fundație.

     Am rămas gravidă la 17 ani! Era okay să păstrez copilul, nu s-a țipat la mine, am primit suport și înțelegere. Nu am făcut față facultății(lor)! E okay că s-au băgat bani buni în educația mea, a fost doar o dezamăgire, un ton mai ridicat, dar a doua zi, era okay.
Vreau să fac x lucru? Sigur, e ok. E problema mea, e acțiunea mea, decizia e la mine. Mereu decizia a fost la mine. Când am luat decizii bune, era ok, când luam decizii proaste auzeam acel "told you so" și asta era.

     Mi-aș fi dorit să fiu implicată mai mult în diverse activități din familie, știi? Văd foarte mulți oameni în jurul meu care au crescut învățând de la familie: o meserie, despre plante, mergând prin drumeții împreună, cum să gătească.

     Bunica mereu îmi spunea: lăsa că te faci mare, și mare m-am făcut și am învățat singură să gătesc, în cele din urmă, singură să calc. Bunica mereu voia ea să facă aceste activități, nu avea răbdare să mă lase pe mine să fac ceva cap coadă.

     Bunicul la fel, a renunțat să mă învețe șah, eram un copil greu de cap, n-a avut răbdare.

     Singurele momente pe care mi le amintesc că am învățat ceva în familie a fost cu mătușa și cu unchiul meu, amândoi profesori. Unchiul m-a învățat geografie și istorie, mătuța mea lucrul manual și datul frâului liber la imaginație. Dar a fost o perioadă de 3 ani maxim, apoi s-a născut verisorul meu și se fini la comedi, am rămas iar cu cărțile și cu școala 🙂

     Și apoi am luat eu anti-depresive pe la 17 ani dintr-un diagonstic pus greșit și s-a dus toată geografia, istoria, toată capacitatea de învățare, concentrare și ce mai vrei tu. Capacități pe care le-am măcinat și mai frumos în București cu ture de noapte, zece mii de activități începute, prea puține terminate."

 

     5) ”Nu mi-au oferit încredere în mine.. n-au avut ei încredere în mine niciodată.. au părut mereu nemulțumiți de mine..
     Mi-au dat mâncare .
     Și acoperiș deasupra capului.
     Am fost singură și independentă toată viața.. tare mi-ar fi plăcut să simt că am pe cine să mă bazez la nevoie..
     Copilul nimănui.”

 

     6) ”Cel mai mult mi-ar fi plăcut să mă lase să fiu eu însămi. Faptul că nu am fost lăsată să fiu eu, că am fost pedepsită, m-a făcut să cred că nu sunt în regulă, ca sunt defectă și ciudată.

     Apreciez că mi-au oferit libertate, că am învățat din propriile greșeli și așa am experimentat mult, am devenit creativă și înțeleaptă.”

 

      7) ”Eu am fost crescută de bunici, acolo am văzut înțelegere, întrajutorare. Bunica cu un vocabular supraaglomerat, adică uita să tacă, îi plăcea să detalieze întamplările la maxim, bunicul opusul ei, nu se certau.
     La părinți nu am văzut înțelegere, tatălui meu i-a plăcut băutură, era un om sufletist, dar prieten bun cu băutura, nu am avut jucării, haine puține, când apărea vreun model gen pantaloni  evazați, au reușit bunicii să-mi ia când aproape trecuse moda.
     Am ajuns la liceu, prima treapta am avut bursă, am avut ce mânca, în a doua treaptă ultimul an s-au sistat bursele de merit. Mi-a fost extrem de greu, uneori mă culcam nemâncată, uneori primeam mâncare de la bucătărese, îmi știau situația.
      Văd că nu am uitat acel an pentru că îmi curg lacrimile și acum.
     Tata mă iubea, își dorea copii, eu fiind primul lui copil cu a 2 soție, numele îl am după o fostă prietenă de a lui, de când m-am născut 3 săptămâni am ținut-o numai în plâns, au trebuit să mă boteze.  Tăceam numai la bunicul după tata, bunica după mama nu l-a vrut pe tata, scandal mamei ,eu în burtica mamei, apoi la 3 ani au vrut să mă dea la un fratele de-al mamei care nu avea copii, era la Brăila. Am ajuns acolo, 3 zile am plâns, au fost nevoiți să mă aducă acasă.
     Nu am fost îmbrățișată de mama, cel mai mult m-a durut în clasa 10 când am luat treapta pe primul loc și ea nu mi-a zis nimic, prin eliminări emoționale,am dedus că ea de fapt îmi dădea forță că nu trebuie să mă laude cineva, că în mine e forță și pot face orice imi doresc.
     Asta am aflat acum.
  
     Ce mi-a plăcut.
     Că am fost liberă, nu m-au constrâns de la nimic, aveau o încredere mare în mine, cei drept nu au avut nicio problemă cu alți oameni că le-aș fi adus supărări, eram prea cuminte.
     Poate îmi doream atenția lor, dirigintele în clasa 10 mi-a zis că am trecut repede de copilărie, gândeam ca un om matur.
     Cam astea mi-au venit în minte acum."

 

     8) ”Am avut niște părinți atât de buni… uneori cred că atât de buni încât nu puteau rezista pământului ăsta… atât de pudred uneori… poate pentru că erau prea buni pentru ceea ce îi înconjura.
     Habar nu am… dar s-au dus prea repede…
     Regret că am.daddy issues…
     Mama a dat tot.
     Absolut tot.
     Fizic,
     Psihic,
     Material,
     Mental.
     Suflet peste limita imposibilului.
     As putea spune …uneori…
     Tata a fost puțin mai "zgârcit".. 🙂 la a arăta…
     Dar știu că era mândru de mine…
     Mi-aș fi dorit să-mi fie mai aproape …în zona muzicii… mi-am simțit uneori…aripile frânte…
     Încrederea zbuciumată… stimă de sine cam jos…Folosea unele cuvinte care-mi dădeau aceasta neîncredere… 

     Apreciez
     Iubirea pe care ne-au arătat-o…
     Așa cum au știut ei mai bine….
     Unii mai stângaci…
     Dar nu am cunoscut iubire mai mare…. ca de la mama…
     Nu pot să îți exprim în cuvinte….
      Poate că ne-a răsfățat prea mult ..uneori asta cred
     …pentru că efectiv… mă trezesc agățându-mă de.oameni…
    O caut …îi caut …des…printre oamenii din jur…
     Apreciez toate eforturile lor…
     Iubirea atât de mare…
     Pentru noi….
     Care a primat mereu…
     Accept
     Însăși șansa asta
     De a fi aici…
     Și de a trece prin tot…
     E o binecuvântare să fiu printre oameni…
     Să respir
     Să văd…
     Să simt…
     Să trăiesc…
     Îi mulțumesc Domnului zi de zi…
     Că mă lasă să văd și să simt atatea…
     Că am șansa asta atât de faină…"

     9) "Acum eu .

     Consider că mi-au oferit tot ce i-a dus capul pe ai la perioada respectivă având în vedere creșterea pe care au primit-o și ei la rândul lor. Dar mi-ar fi plăcut să îmi spună te iubesc in copilărie, nu doar să primesc o scartoafă după ceafa la fiecare lucru pe care îl făceam mi-ar fii plăcut să îmi spună: nu are nimic, ridică-te și mergi mai departe sau nu are nimic faci mai bine data viitoare, atunci când greșeam. Nu știu sunt multe de spus dar răscolind eu prin copilăria lor mi-am dat seama că a fost mai grea și mai întunecată decât a mea.

     Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu și lor pentru copilăria simpla și fără prea multe griji pe care am avut-o. Așa, cu lipsurile ei, a fost frumoasă, sănătoasă și plină de povețe care m-au format ca adult.Chiar dacă azi sufăr mai mult sau mai puțin din cauza unor traume din copilărie și adolescență tind să cred că ăsta este doar un alt capitol din viața mea, peste care am să trec, și poate vor urma altele și mai frumoase !! 

     

     10) "M-a durut faptul că a ales-o de cele mai multe ori pe sora mea mai mică, lăsându-mă pe mine pe locul 2…3 , și de aici sentimentul de "în plus" … Din cauza asta nu am curaj de multe ori să îmi spun părarea și accept lucrurile fără să le ordonez cum îmi doresc.

     Și apreciez că atât cât au înțeles ei au făcut totul că să nu ne lipsească nimic, să ne ofere micile bucurii ale copilăriei, iar mai târziu nu mi-au pus restricții în alegerile pe care le-am făcut"

 

     11) "Cel mai mult mi-ar fi plăcut ca tatăl meu să se comporte frumos cu mama. S-o iubească și să aibă grijă de ea. Și pe mine să mă protejeze și să mă învețe cum să aleg bărbatul potrivit în viață. Să fie un model de bărbat pt mine.
     Apreciez că am învățat de la mama să-mi exprim sentimentele, iubirea, pentru că ea a făcut asta non-stop cu mine. Apreciez că m-a încurajat mereu în absolut orice situație, lucru pe care și eu îl fac, câteodată aproape din reflex, cu oricine simte nevoia de așa ceva"

 

     12) "O viață mai confortabilă cu camera mea, stăteam 5 persoane în 2 camere, eu cu surorile mele într-o cameră și eu dormeam într-un fotoliu pat….
             Iubirea lor! Tandrețea mamei…."

     13) "Bună

     Am stat de multe ori și am reflectat…nu regret nimic.
    Sunt recunoscătoare pentru toate așa cum au fost și sunt. Altfel nu eram Eu cea de acum. Iar Eu sunt extrem de recunoscătoare pentru ceea ce Sunt 
     Simplu"

 

     14) "De multe ori m-am întrebat dacă problemele din copilăria mea m-au afectat cumva mai târziu.Nu am ce să le reproșez părinților.Au trecut prin necazuri greu de suportat și au găsit un sprijin într-o religie pe care s-au străduit cu mult tact să mi-o impună . Aș putea reproșa o grijă și o protecție exagerată.Altfel au fost oameni minunați."

     15) Cel mai mult îmi pare rău că n-au știut să-mi arate dragostea. Eu am învățat să îmbrățieș în afara familiei, când eram deja mare…

     Apreciez că au dat tot ce au crezut că e mai bun atunci pentru mine (Eu am crescut fără tată, așa că mă refer la mama și bunica  )

 

     Mulțumesc tuturor celor care au răspuns acestei întrebări, dar și celor care n-au răspuns, în scris, dar sufletul lor a fost purtat în acea direcție.

      Cu cât mai multe relatări cu atât mai mult bine, pentru noi toți. 

Comments

comments