True story, de la un prieten.
"Astăzi, de dimineață, trebuia să merg cu taicămiu până la o clinică, în centru. Se operase la un ochi și trebuia să-și scoată bandajul.
Chem un taxi, din aplicație. Zice că vine în 5 minute. Cam mult, având în vedere că taicămiu era deja îmbrăcat și este o fire agitată.
După câteva secunde, aplicația începe să caute alt șofer. Acesta se pare că s-a răzgândit.
În 6 minute, Logan albastru. Primul gând: asta este, se putea și mai rău, Logan alb.
Zic să nu-l mai las pe taicămiu să aștepte și să ieșim în întâmpinarea mașinii.
Mergem încet și fix când ajungem la colțul străzii apare și cursa noastră.
Îi fac cu mâna, ca să ne recunoască. Oprește și urcăm.
Direct, dar direct cum am intrat în mașină, începe, pe un ton nervos : " Pentru 30 de lei m-ați chemat de la o asemenea distanță ? Păi eu cu ce rămân? N-ați văzut de unde vine șoferul? De ce nu anulați, când vedeți că vine de departe? Știi când gaz bag până aici? Și eu o trimit pe maicămea cu taxiul, dar anulez cursa, dacă văd că vine de departe, că așa e de bun simț."
Se așterne o scurtă tăcere. Taicămiu nu știu exact dacă a înțeles concret cuvântarea șoferului sau era cufundat în durerile lui, dar n a zis nimic.
Eu mă uit la el, încercând să înțeleg ce vrea omul acesta și ce ar fi corect să-i răspund.
Expunerea zilnică la copii, care zic și fac tot felul de nebunii, te ajută să nu mai reacționezi din primul impuls, doar că sesizezi o voce agresivă.
Și cum eu pluteam nedumerit scormonind, în adâncurile minții, după un răspuns pe măsura întrebărilor, șoferul zice să-mi de-a lovitura de grație, că prea o lungeam aiurea.
Se uită la mine, în oglinda retrovizoare, și pe un ton și mai agresiv, d-ăla special pentru atacat egouri, zice : " Ce te uiți cu fața aia la mine, de parcă nu înțelegi ce spun ?" Un fel de: " zi bă prostule ceva, că voiam să mă descarc pe tine"
Cât ești tu de zen, un atac frontal al egoului, te zdruncină puțin și parcă ți-ar plăcea să-i răspunzi cu aceeași monedă. Simți că e atât de ușor să te conectezi la starea celuilalt, să-i explici cum stă treaba cu prostia.
Antrenamentul cu copiii, care n-au prea multe filtre în gandire și spun, de regulă, ce simt, te ajută.
Într-o fracțiune de secundă mintea deja avea 100 de răspunsuri și analize : prioritar este să ajungem la clinică la timp și cu bine, n-are sens să-i zici nimic că are capsa pusă și orice spui acum amplifică situația, dacă conduce ok lăsă-l să vorbească că nu l-am ales ca speaker motivațional, vede el când m-o întreba aplicația de câte stele a fost cursa și cât vreau să-i las șoferului. Vede el ce dur sunt atunci.
S-a așternut liniștea în mașină, dar mințile noastre se macină și comentează.
Încerc să fac niște small talk cu taicămiu, ca să-mi distrag atenția, dar mintea se întoarce la șofer.
" De ce se plânge, că face mai mult de 1 leu pe minut, nu e bine ? 24 de minute, 33 de lei, parcă nu e groaznic. Eu cât câștig ? Păi in medie e 100 de lei masajul și durează 50-60 de minute, deci câștig mai bine ca el. Dar e mai greu să masezi decât să conduci? Zice cine, tu fără carnet? Da, așa este, e mai frumos să masezi. Pare mai stresant ce face el. Dar asta nu înseamnă să reacționezi așa? N-am prea multe subiecte de discuție nici cu taicămiu. Ce sentiment neplăcut e când îl vezi bătrân și neajutorat. Dacă conduce ok până la sfârșit îi dau 5 stele, și nu-i lăs nimic, că prea se plânge de bani. Hai să-l iertăm, că până la urmă cine știe ce probleme are și el. Adică să-i dau ceva, de frică, că m-a făcut să mă simt prost, că din cauza mea merge el în curse neprofitabile? De ce mai citești cărți, dacă tot găinar rămâi? Hai să nu mai fragmentăm, să căutăm o conexiune cu omul, c-a zis doar că are și el o mamă. Tot un suflet e și taximetristul. Hai să-l iertăm. Sigur nu dintr-un sentiment de vinovație, că te-a făcut să te simți de rahat ? Bă, ești sigur? Da. Bune și cărțile la ceva."
Mai mergem noi o bucată de drum, și deodată vine trezirea, atât de cunoscută, a omului care e măcinat de conștiința faptelor sale.
Zic cunoscută pentru că o văd zilnic în copii. Țipă, urlă, devin violenți, fizic sau verbal, iar dacă nu te conectezi la starea lor, și rămâi în reacții și sentimente pozitive, se liniștesc și vin spășiți înapoi. Vor să repare relația, căci agresivitatea naște o distanță între sufletele noastre.
Și taximetristul începe să vorbească, din nou, dar pe alt ton, de parcă ar fi fost altcineva: " Îmi pare rău că m-am luat de tine. Nu știu de ce am reacționat așa. Probabil că s-au adunat mai multe și tocmai la tine am explodat. Am mai avut 2 curse neplăcute astăzi. N-a vrut unul să anuleze o cursă de 4 minute, deși l-am rugat frumos. Deja stau prost cu rata de anulare, că aplicația te blochează dacă o faci de prea multe ori. Nu e vina ta, dar e prost gândit sistemul și nu mai rămânem cu mare lucru. Îmi cer scuze."
Chiar părea sincer cu ceea ce zicea. Se vedea că nu mai avea pâcla agresivității pe ochi. Faptul că la nivel exterior, dar și interior, nu m-am îndepărtat prea mult de el, prin agresivitate, i-a lăsat destul loc să poată veni înapoi, din starea de conflict. Să sară puntea.
Nici acum n-am intrat într-o discuție mai lungă cu el, deși părea că tânjește după conexiune. Am dat din cap, am zis ok și m-am prefăcut că am treabă în telefon.
Pe parcursul drumului a tot încercat să prindă din replicile mele, cu taicămiu, și să se bage in discuție cu sfaturi și păreri. Voia atenție și afecțiune, ca oricare alt om, care este golit de energia negativă a agresivității.
A condus excelent, iar chiar înainte să ajungem a zis mulțumit : "E loc de parcare exact în fața clinicii, măcar atât să fac și eu, că poate îmi mai spăl din păcate."
A oprit și s-a întors către mine : "Îmi pare rău pentru reacția avută."
I-am pus mâna pe umăr, împreună cu niște bani, pe care îi scosesem fără să observe, m-am uitat în ochii lui și i-am zis : " Nu este nicio problemă, toți suntem oameni și avem zile mai grele. Ești un om bun. Mulțumesc! "
Acum el era cel care rămăsese fără nicio reacție.
N-am stat să văd dacă începea să și lăcrimeze puțin, pentru a da mai multă sensibilitate poveștii, că trebuia să ies să-l ajut pe taicămiu, că și fără un ochi tot agitat și grăbit era.
Important este că și taximetriștii au suflet.
No comment