Mihai era în autobuz, se întorcea acasă de la muncă. Stațiile se scurgeau în timp ce el își citea romanul preferat. Fusese atât de absorbit de lectură încât nici nu auzise muzica deranjant, care răsuna din spatele mașinii.
Nu observă nici faptul că nu mai erau alți pasageri, înafara de cei care ascultau muzică, la telefonul mobil.
Înainte de ultima stație auzi un zgomot puternic și niște țipete.
Fiind o fire timidă și retrasă, pentru care conflictul era ceva de evitat, întotdeauna, se ridică de pe scaun și vru să se ducă la ușa cea mai depărtată de aparentul pericol.
Loviturile repetate și țipetele l au făcut să-și întoarcă privirea către spatele autobuzului.
Acolo, un tip îmbrăcat zdrențăros, neîngrijit, mâzgălit cu niște tatuaje nereușite, lovea cu putere aparatul de taxat bilete. Era mic și musculos și părea că duce o luptă cu acel aparat, incapabil să riposteze. Prietena lui, care avea un aspect asemănător, încerca să-l liniștească, dar fără succes.
Mihai știa că nu este bine ce face, dar nu putea să-și ia privirea de la el. Omul s-a întors cu fața spre el și l a privit amenințător.
"Nu privi, niciodată, în ochi un om furios." erau cuvintele pe care le auzea acum în mintea sa.
Degeaba. Efectiv rămase fixat în ochii celuilalt, chiar și după ce acesta începuse să i arunce cuvinte amenințătoare, iar apoi chiar să se apropie de el.
Din câțiva pași ajunseră față în față.
Prietena omului se ridică de pe scaun și încercă să-l oprească, înainte de a face un gest regretabil.
Mihai îl privea în continuare în ochi chiar când aceasta era la câțiva cm de el, cu mâinile ridicate amenințător.
Când deznodământul părea evident, omul agresiv se opri din orice manifestare, și, în timp ce se retrăgea ușor, părea rușinat de ceea ce voia să facă.
Chiar înainte de a se da jos din autobuz , pe la ușa din spate, se uită la Mihai și-i spuse : – Îmi pare rău, omule, nu am nimic cu tine, nu te cunosc, sunt doar nervos.
Mihai coborâ pe la ușa din mijloc și se îndreaptă spre omul agresiv. Acesta se întoarse către el și îi întinde mâna : "- Îmi pare rău, am probleme și nu știam cum să mă calmez."
Mihai îi strânse mâna, de parcă se revăzuse cu un prieten drag, după care i-o puse pe umăr :
"- Te înțeleg!" i se adresă el, iar în glasul său se simțea atât de multă compasiune.
În acea clipă, tipul zdrențăros, neîngrijit, mâzgălit cu niște tatuaje nereușite, începu să lăcrimeze :
"- Mi-a murit mama acum două zile și sunt foarte trist. Am multe probleme. Sora mea m-a dat afară din casă și nu știu ce să mai fac. Îmi pare rău."
În timp ce se depărta, consolat de prietena sa, nu putea să-și ia privirea de la Mihai.
"- O să fie bine. Ai grijă de tine. " erau cuvintele pe care le auzi și pe care le absorbi cu atâta nevoie, înainte ca acesta să dispară din raza lui vizuală.
Mihai se apropie ușor de casă și cuvintele de mai devreme îi sunau, ca o concluzie, din nou, în minte :" Nu privi, niciodată, în ochi un om furios, decât dacă iubirea din sufletul tău este mai mare decât furia sa."
No comment