Povestirea de mai jos este considerată una dintre cele mai grozave povești din literatura lumii, deci ar fi păcat să n-o citim.
I
”Sora mai mare venise de la oraș la sora ei mai mică de la țară. Sora cea mare era măritată cu un negustor de la oraș, cea mică era nevasta unui mujic (om simplu, țăran) din sat. Și surorile au băut un ceai și au stat de vorbă. Sora mai mare se umfla în pene, lăundându-se cu viața ei de la oraș : cât de confortabil și de curat trăiește și se îmbracă, și cât de gătiți umblă copiii ei, ce delicatese mănâncă și bea, cum se plimbă cum se distrează și cum merge la teatru.
Sora mai mică se simțea jignită, așa că a început să ponegrească viața de negustor și s-o ridice în slăvi pe a ei, viața de țăran :
– Nu mi-aș schimba traiul meu cu al tău, spuse ea. E drept că ducem o viață cenușie, dar nu știm ce este frica. La voi e mai curat și e drept că puteți să câștigați mult, dar și să pierdeți totul. Căci nu degeaba spune un proverb: ”Câștigul și paguba sunt frați de cruce.” Căci se întâmplă și așa : astăzi ești bogat, mâine cerșești pe la ușile oamenilor. Dar munca noastră de țărani este mai temeinică : mujicul nu are burdihanul mereu plin, dar o duce mai mult; nu vom fi bogați, dar vom mânca mereu pe săturate.
Dar sora cea mare începu să vorbească, disprețuitoare :
”- Da, pe săturate, dar laolaltă cu porcii și cu vițeii ! Nu aveți nic haine ca lumea, nici purtări alese ! Oricât s-ar strădui bărbatu-tău, tot în băligar o să trăiți și așa o să și muriți, și la fel și copiii voștri.
– Ei și ce, spuse cea mică, așa e treaba la noi. În schimb. trăim în siguranță, nu ne închinăm în fața nimănui, nici nu ne temem de nimeni. Dar voi la oraș trăiți înconjurați de fel de fel de ispite. Astăzi este bine, dar mâine necuratul își bagă coada și îl ademenește pe gospodar cu cărțile, cu băutura sau cu cine știe ce mândră și totul se duce de râpă. Nu-i drept că se întâmplă așa ?
Și Pahom, stăpânul casei, care ședea pe sobă, a auzit ce sporovăiau femeile:
– Asta-i drept, spuse el, a adevărul adevărat. Noi trudim din greu de mici pe măicuța glie și nu ne trece prin cap asemenea prostii. Da' avem un singur necaz – e pământ prea puțin ! Dacă am avea pământ după cât ne dorește inima, păi, nu m-aș mai teme de nimic, nici de dracu'!
Femeile și-au băut ceaiul, au mai sporovăit un timp despre podoabe, au spălat și au strâns vasele și s-au dus la culcare.
Dar diavolul ședea și el după sobă și auzise tot. Se bucura că nevasta mujicului îl făcuse să se laude că, dacă ar avea pământ după pofta inimii, nici dracul nu l-ar mai putea lua.
”Foarte bine” își spuse diavolul, ”o să mai vedem noi; am să-ți dau pământ de n-ai să-l poți duce, cu pământul am să te iau.”
II
Nu departe de acești mujici locuia o mică boieroaică. Ea avea numai 120 de desetine (măsură agragră egală cu 1,09 ha) de pământ. Și mai înainte trăise în bună pace cu mujicii – nu le făcuse niciun rău. Dar luase cu simbrie (salariu) drept vechil (administrator de moșie) un soldat lăsat la vatră, iar acesta începuse să-i asuprească pe mujici cu amenzile. Și oricât s-ar fi păzit Pahom, ba îi intra calul în ovăz, ba vaca i se rătăcea prin grădină, ba îi ajungeau vițeii pe pășune – și pentru toate acestea trebuia să plătească amendă.
Pahom plătea, dar, când ajungea acasă. își vărsa necazul pe ai lui, îi înjura și îi bătea. Și Pahom a avut multe necazuri în vara aceea din pricina vechilului. Așa că a fost de-a dreptul bucuros cânt vitele au rămas acasă, în grajd, deși îi părea rău după furaj, dar cel puțin nu mai trăia cu spaima în sân.
Și în timpul iernii se zvoni că doamna dorește să vândă pământul și intenționeză să îl cumpere hangiul care ținea hanul de la drumul mare. Auzind aceasta mujicii, au oftat : ”Ei, își spuneau ei, dacă pune hangiul mâna pe pământ, păi, o să ne-asuprească dup-aia cu amenzile mai rău decât cucoana. Noi n-avem cum să trăim fără acest pământ, că depindem toți de el.”
Și mujicii s-au înfățișat dinaintea boieroaicei cu toată obștea și au început s-o roage să nu-i vândă hangiului, ci să le dea lor pământul. Au promis chiar să plătească mai mult. Boieroaica a fost de acord. Și mujicii au început să discute în obște cum să facă să cumpere tot pământul; s-au strâns o dată, de două ori la adunare, dar nu puteau să se învoiască nicicum. Necuratul îi dezbina mereu, așa că nu puteau cu niciun chip să cadă la înțelegere. Și atunci au hotărât să cumpere individual, fiecare atât cât poate. Boieroaica a consimțit și așa. Pahom a auzit că vecinul lui cumpărase de la boieroiacă 20 de desetine, iar cucoana primise numai jumătate din bani și cealaltă jumătate urma să i-o plătească în rate timp de un an. Pe Pahom îl cuprinse invidia : ”Oamenii o să cumpere tot pământul, iar mie n-o să-mi mai rămână nimic”. Și a început să se sfătuiască și el cu nevasta:
– Oamenii au început să cumpere, i-a spus femeii, trebuie să cumpărăm și noi zece desetine. Altfel nu e de trăit : ne-a doborât vechilul cu amenzile.
Se gândiră cum să facă să cumpere. Aveau puse deoparte o sută de ruble, au vândut un mânz și jumătate din albine, și-au angajat cu simbrie unul dintre fii, au mai împrumutat și de la un cumnat și au reușit să strângă jumătate din bani.
A adunat Pahom banii, a ales un lot de pământ de 15 desetine care avea și un crâng și s-a dus la boieroaică să se târguiască. Au ajuns la o înțelegere, au bătut palma și Pahom a plătit un avans. Au mers apoi la oraș, au făcut actul de vânzare-cumpărare și Pahom a plătit jumătate din bani, restul s-a angajat să-i plătească în doi ani.
Așa că acum Pahom avea și el pământ. A luat cu împrumut sămânță, a însămânțat pământul cumpărat și acesta a rodit frumos. Într-un an și-a plătit datoriile și către cucoană, și către cumnat. Și așa a devenit Pahom moșier : acum își ara și își semăna pământul lui, cosea fânul de pe pământul lui, tăia pari din crângul lui și își păștea vitele pe pământul lui. Ieșea Pahom să-și are pămâmtul care era al lui totdeauna sau să-i vadă recolta și fânețele și îi saltă inima de bucurie. I se părea că și iarba, și florile cresc și înfloresc altfel de-acum. Înainte, când trecea cu căruța pe lângă acest pământ i se părea că este un pământ ca oricare altul, dar acum i se părea cu totul și cu totul deosebit.
III
Și trăia Pahom și se bucura de viață. Totul ar fi fost nespus de bine, numai că mujicii începură să dea iama prin holdele și prin pășunile lui Pahom. I-a rugat el cu frumosul, dar ei o țineau tot pe-a lor : ba văcarii scăpau vacile în fâneață, ba ajungeau caii noaptea la păscut în holda lui. Și Pahom îi tot gonea și le trecea cu vederea, nu-i dădea în judecată, dar apoi i s-a urât și a început să-i reclame la judecătoria okrug-ului (regiune). Știa că mujicii nu procedau așa cu rea intenție, ci pentru că nu aveau destul pământ, dar își zicea : ”Nu pot să-i tot las așa, c-o să-mi distrugă tot avutul. Trebuie să le fie învățătură de minte.”
Și îi învăță minte cu judecătoria o dată, apoi a doua oară și plăti unul o amendă, apoi al doilea. Și mujicii vecini cu Pahom prinseră pică pe el; începură să intre dinadins în câmpurile lui. Unul se duse chiar noaptea la el în crâng și doborî zece tei tineri pentru coajă. Și cum se plimba Pahom prin crâng, deodată vede ceva alb. Se apropie – erau trunchiurile cojite, alături de buștenii lor care se ițeau din pământ. Măcar să-i fi tăiat pe cei de la mergine sau să fi lăsat cel puțin unul în picioare, ar nemernicul îi retezase pe toți la rând. Pahom se înfurie : ”Ah, își spuse el, de-aș afla cine a făcut asta, i-aș arăta eu lui !” Se gândește el, se tot gândește cine să fi fost : ”N-are cine altul să fie, îți zise, în afară de Seomka”. Și s-a adus în curte la Seomka să caute, dar n-a găsit nimic, doar s-au înjurat. Așa că l-a reclamat. L-au chemat la judecată. S-au judecat și rejudecat, dar, în cele din urmă, mujicul a fost achitat : nu existau dovezi împotriva lui. Iar Pahom s-a supărat și mai rău; s-a certat chiar și cu starostele (persoană care conducea în trecut un ținut), și cu judecătorii.
– V-ați dat mâna cu hoții, spuse el. Dac-ați trăi voi înșivă după dreptate, nu le-ați da dreptate tâlharilor.
Așa că de-acum Pahom se certase și cu judecătorii, și cu vecinii. Dintre aceștia unii începură chiar să-l amenințe că-i pun foc la casă. Pahom avea mai mult spațiu pe pământul lui, dar era mai strâmtorat în obștea satului.
Și apoi se răspândi zvonul că unii oameni pleacă spre alte ținuturi.
” Eu n-am de ce să plec de pe pământul meu”, își spuse Pahom, ”dar dacă unii de-ai noștri ar mai pleca, s-ar mai face loc. Iar eu aș putea să iau pământul lor și să-mi rotunjesc moșioara. Și viața ar deveni și mai bună. Că așa suntem cam înghesuiți.”
Și cum ședea Pahom acasă, trecu pe la el un mujic călător. Îi dădură drumului mujicului să înnopteze la ei, îi dădură de mâncare și apoi începuseră să stea de vorbă – de unde te aduce Domnul ? Și mujicul spuse că vine de departe, de dincolo de Volga, unde fusese la lucru. Dintr-una într-alta, mujicul îi povesti cum vine lumea să se stabilească acolo. Povesti că și ai lui ajunseseră acolo, se înscriseseră în obște și li se dăduseră câte zece desetine de fiecare suflet.
– Iar pământul e așa de bun, spunea el, că, atunci când au secerat secara, a ieșit așa de înaltă, de nu se vedea calul din ea și atât de deasă, că din cinci mănunchiuri făceau un snop. Un mujic, zise el, a venit acolo sărac lipit pământului, numai cu brațele și acum are șase cai și două vaci.
Pahom simțea cum i se încălzește inima și își zicea : ”Ce să mă mai chinuiesc eu aici la înghesuială, dacă pot s-o duc mai bine ? Am să vând și curtea, și pământul de aici; iar acolo cu banii ăștia mă chivernisesc și îmi rânduiesc o gospodărie cu de toate. Iar aici, în înghesuiala asta – o să am mereu necazuri. Numai că trebuie să mă duc să văd singur ce și cum.”
Când veni vara, se pregăti de drum și plecă. Până la Samara merse cu vaporul în jos, pe Volga, apoi mai străbătu pe jos încă alte 40 de verste (unitate de măsăură egală cu 1,067km) și ajunse la locul cu pricina. Totul era întocmai cum îi povestise mujicul. Oamenii trăiau în lărgime, primiseră câte zece desetine de fiecare suflet și îi primeau cu tot dragul în obște și pe alții. Iar dacă avea cineva și ceva bănișori – poftim, putea să cumpere, pe lângă ceea ce primea în lucru, și pământ care să fie al lui pentru totdeauna, la trei ruble, pământ de calitatea întâi; puteai să cumperi cât doreai !
După ce află toate acestea, Pahom se întoarse acasă spre toamnă și începu să vândă totul. Vându pământul în câștig, vându și casa cu curte cu tot, vându toate vitele, ieși din obște, așteptă să vină primăvara și porni cu familia spre noile meleaguri.
IV
Pahom ajunse cu familia în ținutul cel nou și se înscrise în obște într-un sat mare. Le dădu de băut bătrânilor satului, făcu toate hârtiile trebuitoare. Oamenii îl primiră pe Pahom, îi dădură pentru cele cinci suflete din familia lui 50 de desetine pe ogoare diferite, în afară de pășune. Și Pahom se chivernisi bine, își cumpără vite. Și primise pentru cele cinci suflete de trei ori mai mult pământ decât avusese înainte. Și era un pământ tare rodnic. O ducea de acum de zece ori mai bine decât înainte. Avea și pământ de arat, și loc de pășunat după pofta inimii. Putea să țină oricâte vite ar fi dorit.
La început, cât timp își construise și își aranjase gospodăria, lui Pahom i se păruse că e bine, dar apoi se obișnuise și începuse să i se pară și aici că este înghesuială. În primul an, Pahom semănase grău pe pământul primit de la obște și recolta fusese bună. Ar fi dorit să mai semene tot grâu, dar pământul de la obște era prea puțin. Și cel care era nu se potrivea. Prin părțile acelea semănau grâul în pământuri năpădite de negară sau lăsate pârloagă. Semănau un an, doi, apoi lăsau iarăși pământul nelucrat, până era din nou năpădit de negară. Și pentru un astfel de pământ erau mulți doritori, dar nu ajungea pentru toți. Și din această pricină se iscau certuri. Care era mai înstărit voia să semene pentru el, iar care era sărac, ca să-l dea negustorilor și să-și plătească dările. Iar Pahom voia să semene mai mult. În al doilea an se duse la un negustor și luă pământ pentru un an. Semănă mai mult și recolta ieși îmbelșugată. Dar pământul era departe de sat, trebuia să care recolta 15 verste cu căruța. Și văzuse că în județul acela negustorii mujici trăiesc în cătune separate și se îmbogățesc. ”Asta este”, îți zise Pahom, ”ar trebui să-mi cumpăr pământ în propietate veșnică și să-mi construiesc o gospodărie numai a mea. Și atunci totul s-ar rotunji foarte frumos.” Și Pahom începu să se gândească cum să facă să cumpere pământ în propietate veșnică.
Și trăi Pahom în felul acesta trei ani. Lua pământ în arendă, semâna grău. Anii fuseseră buni, recolta de grâu, frumoasă și pusese deoparte bani buni. Ar fi putut trăi foarte bine, dar se plictisise să ia în fiecare an pământ de la alți oameni și să se trambaleze de colo-colo pentru un ogor : unde rea o bucată de pământ bun, îndată năvăleau mujicii și luau totul; dacă nu izbutea să cumpere la timp, nu mai avea pe ce să semene. Iar în al treilea an luase în arendă pe din două cu un negustor o pășune; o și araseră deja, când mujicii începuseră să se judece și toată munca lor se dusese pe apa sâmbetei. ”Dacă aș avea pământul meu, n-ar trebui să mă rog de nimeni și nici n-aș mai avea asemenea necazuri.”
Așa că Pahom începu să se intereseze unde ar putea să cumpere pământ în propietate veșnică. Și nimeri peste un mujic care cumpărase 500 de desetine, dar sărăcise și acum era dispus să vândă mai ieftin. Pahom începu să se tocmească atunci cu el. Se tocmiră cât se tocmiră și, până la urmă, căzură la învoială : 1500 de ruble, o jumătate să plătească pe loc, cu cealaltă jumătate să mai aștepte. Se înțeleseseră deja, când un negustor în trecere pe acolo se opri în curte la Pahom să le dea cailor de mâncare. Băură împreună un ceai și mai stătură de vorbă. Iar negustorul povesti că venea tocmia din ținuturile bașkirilor. Acolo, spunea el, cumpărase de la bașkiri 5000 de desetine de pământ. Iar totul costase numai 1000 de ruble. Pahom începu să-i pună întrebări. Iar negustorul îi povesti :
– Atât că a trebuit să-i mulțumesc pe bătrâni. Le-am dăruit halate, covoare de vreo 100 de ruble, ba și o lădiță cu ceai și le-am dat și de băut celor care beau. Și am luat pământul cu 20 de copeici desetina.
Îi arătă actul de propietate și spuse :
– Pământul este de-a lungul râului și toată stepa de acolo este pământ nedesțelenit.
Pahom îi mai puse și alte întrebări despre una și despre alta.
– Acolo e atâta pământ, că nu poți să-i dai ocol nici într-un an întreg : și totul este al bașkirilor. Și oamenii sunt simpli de felul lor, ca niște berbeci. Poți să iei pământul aproape pe degeaba.
”Ei”, își spuse Pahom, ”de ce să cumpăr aici cu mia mea de ruble 500 de desetine și să mă înglodez și în datorii ? Doar acolo, cu 1000 de ruble, cât pământ am să cumpăr !”
V
Pahom îl întrebă amănunțit pe negustor cum se ajunge acolo și abia își luă rămas-bun de la el, că se și pregăti de drum. Lăsă casa în grija nevestei, iar el plecă la drum numai cu un slujitor. Ajunseră într-un oraș, cumpărară o cutie de ceai, daruri, băutură, tot ceea ce spusese negustorul că trebuie. Și merseră ei ce merseră, până ce străbătură 500 de verste. Iar în ziua a șaptea, ajunseră la locul de popas al bașkirilor. Totul era așa cum povestise negustorul. Bașkirii trăiau în stepă, lângă râu, în corturi de pâslă. Nu lucrau pământul și nu mâncau pâine. Iar vitele și caii lor mergeau prin stepă în cirezi și în herghelii. Mânjii erau legați în spatele corturilor și de două ori pe zi mânau iepele la ei. Iepele erau mulse și din laptele lor făceau cumâs (băutură preparată din lapte de iapă fermentat). Femeile frământau cumâsul și făceau brânză, iar mujicii numai atâta știau – să bea cumâs și ceai, să mănânce carne de oaie și să cânte din fluier. Și toți erau voinici și veseli, și toată vara o țineau tot într-o petrecere. Nu știau carte, nu vorbeau rusește, dar aveau o fire blândă.
De cum îl văzură pe Pahom, bașkirii ieșiră din corturi și îl înconjurară pe oaspete. Și se găsi și un tălmaci (traducător). Pahom îi spuse că venise după pământ. Bașkirii se bucurară, îl luară pe Pahom și îl duseră în cel mai bun cort al lor, îl așezară pe covoare și puseră sub el perne pufoase, apoi se așezară și ei în jurul lui și începură să-l servească de îndată cu ceai și cumâs. Apoi tăiară un berbec și îl ospătară cu carne de berbec. Pahom scoase darurile din căruță și le împărți bașkirilor, Îi umplu de daruri și le împărți și ceai. Bașkirii erau încântați. Vorbiră ce vorbiră o vreme între ei, apoi îi spuseră tălmaciului să-i traducă :
– Au poruncit să-ți spun, zise tălmaciul, că te-au îndrăgit și că la noi așa este obiceiul – să-i facem oaspetelui orice plăcere și să-i oferim daruri. Tu ne-ai făcut nouă daruri. Acum să ne spui : ce îți place de la noi, ce să-ți dăruim ?
– Cel mai mult îmi place la voi pământul, răspunse Pahom. La noi, continuă, stăm înghesuiți pe pământ, toată glia e secătuită, dar la voi este pământ mult și bun. Eu n-am mai văzut așa pământ.
Tălmaciul le traduse. Bașkirii discutară între ei. Pahom nu înțelegea ce spun, dar vedea că erau veseli, căci strigau ceva și râdeau. Apoi tăcură, se uitară la Pahom și tălmaciul le explică:
– Vor să-ți spun că în schimbul binelui pe care ni l-ai făcut sunt gata să-ți dea pământ cât dorești. Numai să arăți cu mâna și al tău este.
Începură apoi să vorbească din nou între ei și să se certe. Pahom întrebă de ce se ceartă. Iar tălmaciul răspunse :
– Unii spun că în privința pământului trebuie să-l întrebăm pe staroste , că fără el nu se poate. Iar alții spun că se poate și fără el.
VI
Și cum se certau așa bașkirii, dintr-odată se apropie de ei un om cu o căciulă de vulpe. Toți au tăcut și s-au ridicat în piciaore. Iar tălmaciul a spus:
– Acesta este chiar starostele nostru.
Pahom a scos atunci imediat cel mai bun halat și i l-a oferit starostelui, și mai puse deasupra lui și cinci pfunzi (unitate de măsură a greutății) de ceai. Starostele a primit darurile și s-a așezat la locul de cinste. Și bașkirii au început de îndată să-i povestească nu se știe ce. Starostele a ascultat cât a ascultat, apoi le-a făcut semn cu capul să tacă și a început să vorbească direct cu Pahom în rusă:
– Păi, sigur ! Se poate ! Ia unde dorești, doar pământ e destul.
”Păi, cum să iau cât vreau ?” se minună Pahom. ”Trebuie să facem un înscris. Altminteri acum îmi spun ”e al tău” și pe urmă mi-l iau.”
– Vă mulțumim pentru cuvintele bune, spuse el cu voce tare. Voi aveți pământ din belșug, mie îmi trebuie numai puțin. Dar trebuie să știu care este pământul meu. Trebuie să-l măsurăm cumva și să scriem și un act că e al meu. Că viața și moartea sunt numai în mâinile Domnului. Voi sunteți oameni bun și îmi dați, dar poate că vin copiii voștri și o să vrea să mi-l ia.
– Ai dreptate, spuse starostele, putem să scriem un act.
Și Pahom mai spuse.
– Am auzit că a fost pe la voi un negustor. Și lui i-ați dăruit pământ și i-ați făcut și act; unul îmi trebuie și mie.
Starostele înțelesese totul :
– Totul se poate, glăsui el. Și noi avem pisar (slujbaș care se ocupa cu copierea și întocmirea actelor), apoi mergem și la oraș, să punem pecetea.
– Și care va fi prețul ? întrebă Pahom.
– Prețul este unul singur la noi : 1000 de ruble pe zi.
Pahom nu înțelesese :
– Dar ce fel de măsură este asta – o zi ? Câte desetine înseamnă o zi ?
– Noi nu știm să socotim așa, spuse starostele. Noi vindem cu ziua; cât poți să ocolești mergând pe jos într-o zi este al tău, iar prețul unei zile este de 1000 de ruble.
Pahom se miră :
– Păi, într-o zi poți să dai ocol unei bucăți mari de pământ !
Starostele râse :
– Al tău va fi tot ! îl asigură. Numai cu o condiție : dacă nu te întorci în aceeași zi în locul de unde ai pornit, banii tăi sunt pierduți.
– Și cum am să fac semn pe unde am trecut ? întrebă Pahom.
– Noi o să rămânem pe loc, acolo de unde vrei să pornești, iar tu mergi și faci un cerc; ia cu tine un hărleț (cazma) și fă semn unde dorești, sapă o groapă în colțri, pune un mănunchi de iarbă; iar după aceeea o să mergem de jur-împrejur cu plugul și o să tragem o brazdă de la o groapă la alta. Fă un cerc cât vrei de mare, numai până la apusul soarelui să fii înapoi în locul din care ai pornit. Tot ce vei înconjura așa va fi al tău.
Pahom se bucură. Hotărâră să pornească a doua zi dis-de-dimineață. Mai stătură un timp de vorbă, mai băură niște cumâs, mai mâncară niște friptură de oaie, mai băură și ceai; se înnoptase de acum. Bașkirii îi așternură lui Pahom să doarmă pe o saltea de puf și apoi se împrăștiară. Făgăduiră să se întoarcă a doua zi dis-de-dimineață, să ajungă la locul statornicit înainte de răsăritul soarelui.
VII
Pahom stătea culcat pe salteau de puf, dar nu putea să doarmă că se tot gândea la pământ. ” O să-mi iau o ditamai bucata de pământ!” se gândea el. Pot să ocolesc ușor 50 de verste într-o zi. Acum ziua este lungă; iar în 50 de verste o să fie o bucată mare de pământ! Partea care o fi mai rea o vând sau o dau în arendă la mujici, iar partea cea mai bună mi-o opresc și o lucrez chiar eu. O să cumpăr doi boi pentru plug, o să iau cu simbrie doi argați; 50 de desetine o să le ar, iar restul îl las pășune, să se plimbe vitele pe ea în voie.”
Pahom nu închise ochii toată noaptea. Abia spre dimineață ațipi. Dar de cum adormi, avu un vis. Se făcea că stă culcat în același cort și aude cum afară cineva râde în hohote. Și ca și când ar fi vrut să vadă cine râde, s-a ridicat, a ieșit din cort și l-a văzut pe starostele bașkirilor cum stătea în fața cortului, se ținea de burtă cu amândouă mâinile și se tăvălea de râs. Și se făcea că s-a apropiat de el și a întrebat ; ”De ce râzi ?” Dar atunci a văzut mai bine că nu mai era starostele bașkirilor, ci negustorul care venise pe la el și îi povestise despre pământ. Și abia îl întrebă pe negustor : ”Ești de mult aici ?” că, dintr-odată, se făcea că nu mai era negustorul, ci mujicul acela care venise mai de demult pe la el, de dincolo de Volga. Și Pahom a văzut apoi că nu era nici mujicul, ci însuși diavolul, cu coarne și copite, cu tot, care stătea jos și râdea în hohote, iar în fața lui zăcea un cadavru desculț, numai în nădragi și în cămașă. Iar Pahom se uită mai atent să vadă cine era omul acela și a văzut că mortul era chiar el.Pahom se trezi înspăimântat. Se dezmetici de-a binelea. ”Ce poate să mai viseze și omul câteodată!” își zise. Se uită de jur-împrejur și văzu prin ușa întredeschisă că se lumina de ziuă. Pahom se sculă, îl trezi ăe slujitorul care dormea în căruță, îi porunci să înhame caii și se duse să-i trezească pe bașkiri.
– E timpul să mergem în stepă, să măsurăm, spuse el.
Bașkirii se sculară, se adunară cu toții și veni și starostele.
– Dacă trebuie, să mergem, atunci, să mergem , spuse el, e timpul !
VIII
Bașkirii se strânseră laolaltă, se urcară unii pe cai, alții în căruțe și porniră. Pahom și slujitorul lui porniră în căruța lor și luară cu ei și un hârleț. Sosiră în stepă tocmai când se lumina bine de ziuă. Se urcară pe un dâmb, căruia îi spuneau în limba bașkiră șihan. Se dădură jos din căruțe, descălecară și se adunară laolaltă.
– Uite, zise starostele, tot este al nostru, cât vezi cu ochii. Alege de unde vrei !
Lui Pahom îi sticliră ochii : peste tot, numai pământ nedesțelenit (nelucrat, sălbatic), neted ca palma, negru ca sămânța de mac și pe unde era câte o vale, iarba creștea înaltă până la piept.
Starostele își scoase căciula din blană de vulpe și o puse pe pământ :
– Uite, acesta-i semnul, spuse el. Începe de aici și tot aici să te întorci. Cât vei putea ocoli al tău va fi.
Pahom scoase banii și îi puse pe căciulă, își scoase caftanul (manta, lungă și largă) și rămase numai în cămașa de dedesubt; se legă mai strâns cu cingătoarea pe sub burtă, se întinse, își băgă în sân o traistă cu pâine, își legă o ploscă de apă la cingătoare, își trase în sus cizmele, luă hârlețul din mâna slujitorului și dădu să pornească. Se tot gândea în ce parte s-o apuce, că era bine oricum. ”E totuna : am s-o iau spre răsărit”, își spuse el. Se întoarse cu fața spre răsărit, se întinse și așteptă să apară soarele deasupra orizontului. ”N-am să irosesc timpul, își zise el. Pe răcoare e mai ușor de mers.” Și de cum străluci soarele dincolo de zare, Pahom aruncă hârlețul pe umăr și porni prin stepă.
Pahom nu mergea nici repede, nici încet. Străbătu cam o verstă; se opri, săpă o groapă și așeză câteva smocuri de iarbă unul peste altul, să se vadă mai bine. Apoi plecă mai departe. Se dezmorțise, așa că mări pasul. Mai străbătu o bucată și făcu altă groapă.
Pahom se uită îm urmă. În lumina soarelui se vedeau foarte bine dâmbul și oamenii care stăteau acolo și cum străluceau șinele de la roțile căruțelor. Pahom socoti că străbătuse vreo cinci verste. Era cald. Își scoase haina și o aruncă pe umăr, apoi porni mai departe. Se uită spre soare – era vremea să îmbuce și el ceva.
”Primul sfert al zilei a trecut, își zise Pahom, dar ziua are patru sferturi, e prea devreme să cotesc de-acum. Hai mai bine să mă descalț !” Se așeză și își scoase încălțările, atârnă cizmele la cingătoare și merse mai departe. Mergea foarte ușor. Și își zise : ”Hai să mai fac vreo cinci verste nuami, după aceea am să cotesc la stânga. Locul e tare bun, ar fi păcat să-l las. Cu cât mergi mai departe, cu atât parcă e mai bun.” Și mai merse un timp drept înainte. Se uită în urmă – dâmbul abia dacă se mai vedea, iar oamenii păreau niște furnici negre care mișunau pe el și abia-abia dacă se mai zărea vreo licărire.
”Ei, îți zise Pahom, am mers destul în partea asta; acum trebuie să cotesc.Dar m-am și încins, mi-e sete.” Se opri, săpă o groapă mai mare, puse smocuri de iarbă, își desfăcu plosca, bău apă și coti brusc spre stânga. Mai merse ce mai merse, până ajunse la un loc cu iarbă înaltă și i se facău foarte cald.
Pahom începuse să obosească; se uită la soare și văzu că este chiar ziua în amiaza mare. ”Ei, își zise el, trebuie să mă odihnesc.” Așa că se opri și se așeză pe jos. Mâncă puțină pâine și bău apă, dar nu se culcă : îi era teamă că, dacă avea să se întindă pe jos, o să adoarmă. Mai stătu jos un timp, apoi porni mai departe. La început, merse ușor. Mâncase și mai prinsese ceva puteri. Dar arșița era amarnică și lui Pahom începea să-i fie din ce în ce mai somn. Dar mergea înainte și se gândea că mai are doar o oră de îndurat și apoi o să trăiască bine toată viața.
Mersese deja mult și pe latura aceea, tocmai se gândea să cotească la stânga, când – ce să vezi ? Se apropiase de o vâlcea umedă: ar fi fost păcat s-o lase. Și își zise : ”Aici o să-i meargă bine inului.” Și merse din nou drept înainte. Cuprinse și vâlceaua, săpă groapa dincolo de ea și coti a doua oară. Se uită în urmă la dâmb: din cauza arșiței, se crease o ceață subțire, aerul tremura deasupra pământului, oamenii abia se mai vedeau – să tot fi fost încă vreo 15 verste până la ei. ”Ei, își zise Pahom, am făcut laturi cam lungi, pe asta trebuie s-o fac mai scurtă.” Și porni să străbată și cea de-a treia latură, lungi pasul și se uită la soare. Acesta se apropia de amiază, iar el parcursese în total două verste pe a treai latură. Iar până la locul de pornire mai erau vreo 15 verste. ”Nu, își spuse el, chiar dac-o să iasă moșia strâmbă, acum trebuie s-o iau drept. Nu trebuie s-o iau prea departe. Și așa e destul pământ.” Pahom săpă în grabă o groapă și coti în linie dreaptă spre dâmb.
IX
Pahom mergea drept spre dâmb, dar îi venea tot mai greu. Se încinsese rău de to, își zdrelise și își julise picioarele goale, începuse chiar să se împleticească. Ar fi vrut să se odihnească, dar nu se putea, căci n-ar mai fi ajuns la punctul de sosire până la apus. Soarele nu te așteaptă, ci se lasă tot mai jos și mai jos. ”Ah, își zise el, nu cumva m-am înșelat, nu cumva am luat prea mult ? Dacă nu mai ajung ? ” Și se uită drept îniante, spre dâmb, se uită apoi la soare : până la dâmb mai era cale lungă, soarele nu mai avea decât puțin până ajungea la marginea zării.
Pahom continuă să meargă îniante, dar îi venea tot mai greu, și mărea tot mai mult pasul. Mergea, mergea, dar parcă tot mai departe era dâmbul, așa că a început să alerge. Își aruncă atunci haina, aruncă cizmele, și-apoi plosca, și căciula, păstrându-și numai hârlețul, că se mai și rezema în el la nevoie. ”Ah, își spunea, am râvnit la prea mult și-am pierdut tot, n-am să mai ajung până la asfințit.” Și de spaimă, răsuflarea îi deveni și mai grea. Alergă Pahom și tot alergă; cămașa și nădragii i se lipiseră deja de trup din cauza nădușelii, iar gura i se uscase. În piept plămânii i se umflaseră ca foalele (aparat care servește la comprimarea și suflarea aerului) fierarului, inima îi bătea ca un ciocan și picioarele parcă nu mai erau ale lui, căci i se părea că se frângeau sub el. Și Pahom se gândea, cuprins de groază : ” Numai să nu-mi dau duhul de oboseală”.
Îi era frică să nu moară, dar nu putea să se oprească. ”Am alergat atât și acum să mă opresc ? O să spună toți că sunt un prost.” Și alergă, alergă, iată c-a ajuns aproape, aproape de tot și îi aude deja pe bașkiri cum fluieră și îl încurajează cu strigăte, iar datorită strigătelor lor inima parcă îi prinde ceva-ceva forță. Pahom aleargă cu ultimele puteri, soarele atinsese deja marginea zării, intrase în ceață și devenise mare, roșu, sângeriu. Acuș-acuș avea să apună. Soarele era aproape, dar nici până la sosire nu mai era mult. Pahom vedea deja cum oamenii de pe dâmb îi făceau semn cu mâna și îl încurajau. Vedea căciula din blană de vulpe de pe pământ și zărea până și banii de pe ea. Și atunci Pahom și-a amintit visul cel cumplit. ”Pământ e mult, își zise el, dar o să m-ajute, oare, Domnul să trăiesc pe el ? Oh, sunt distrus, n-am să mai ajung în veci.”
Pahom privi soarele : și astrul ajunsese la pământ, o parte a sa începuse deja să dispară, cealaltă parcă era retezată. Pahom și-a adunat atunci ultimele puteri, s-a repezit cu trupul înainte, punând picoarele unul în fața celuilalt cu forța, să nu cadă. Și ajunse la dâmb, și i se făcu negru înaintea ochilor. Privi în urmă : soarele asfințise deja. Oftă: ”S-au dus bănișorii mei, toată truda mea.” Voia să se oprească, dar auzi cum bașkirii continuau să strige și să îl încurajeze și își aminti că de jos i se pare că a asfințit, dar de sus, de pe dâmb, se vedea că soarele încă nu apusese. Pahom trase aer în piept și alergă pe dâmb. Acole era încă lumină. Pahom ajunse în fugă sus și văzu căciula. În fața căciulii ședea starostele, râdea și se ținea cu mâinile de burtă. Atunci Pahom își aminti visul, picioarele i se înmuiară și căzu cu fața înainte, cu mâinile lângă căciulă.
– Ah, bravo ! strigă starostele. Ai luat mult pământ !
Slujitorul lui Pahom veni în fugă, dădu să-l ridice, dar acestuia îi curgea sânge din gură și zăcea mort.
Bașkirii plescăiau din limbă, căci le era tare milă de el.
Iar slujitorul luă hârlețul și îi săpă un mormânt lui Pahom, doar trei arșini (unitate de măsură egală cu 0,711m), cât să-l încapă de la cap până la picioare și îl îngropă acolo.”
Deși această povestire scurtă a fost publicată de Lev Tolstoi în 1886, ea este mai actuală ca oricând.
Trăim într-o perioadă în care, la nivel conștient și subconștient, suntem împinși către consum.
Materialul parcă a devenit principalul nostru scop în viață, iar goana, după cât mai mult și mai mult, ne face să fim într-o permanentă agitație și frică.
Acum ne aflăm, ca și personajul Pahom, în momentul în care am realizat lăcomia noastră, dar încă ne mai putem opri.
Bașkirii ne încurajează, cu oferte incredibile de bune, pe toate planurile, doar ca să uităm de moralitate, de credință, de iubire și de sufletul nostru.
Dar oare cât de mult ne trebuie, ca să fim fericiți ?