Există o lege a dualității, care guvernează lumea. De fiecare dată când Lumina încearcă să crească, în sufletul omului, urmează o reacție a Întunericului. Dacă Luminia devine mai puternică, Întunericul contraatacă pentru a restabili echilibrul.
Ispita este puterea cu care Întunericul contraatacă, atunci când Lumina interioară a omului crește.
Cu cât încerci să te schimbi mai mult, în profunzime, cu atât atacul, din fața, o să fie mai puternic.
Asta înseamnă ispita.
Atunci când vrei să schimbi ceva vine atacul, vine tentația, vine ispita.
Și bătălia este dificilă pentru că te atacă exact acolo unde ești mai atașat, că doar aia vrei să vindeci, și exact prin oamenii la care nu te așteptai.
Dacă ai anumite reguli alimentare, diete sănătoasă sau posturi periodice, atunci se găsește o zi de naștere, o petrecere, o mâncare făcută de un prieten și care te roagă frumos să guști, să bei ceva, că doar nu ești pocăit.
Și în interiorul tău se dă o luptă, prin care parcă ar trebui să cedezi, de dragul celuilalt, să nu-l superi, să nu faci pe inflexibilul și deosebitul.
Așa cum Iisus a acceptat să fie spălat pe picioare cu cel mai scump ulei, pentru că a fost un sacrificiu din iubire, așa și tu trebuie să accepți darul celuilalt dacă este încărcat cu afecțiune, cu iubire, cu intenții bune.
E o diferență mică, fină, între a accepta din apreciere pentru celălalt, fără niciun atașament față de situați sau de a accepta din politețe, frică, poftă etc.
Ispita vine îmbrăcată frumos, ca să cazi în capcană fără să-ți dai seama c-ai căzut. Chiar poate să rămâi cu părerea că n-ai făcut nimic rău.
Dacă poți petrece cu oamenii, dar fără să te atașezi de mâncare, să poți să te oprești în orice clipă atunci înseamnă că atitudinea este corectă și că puterea ta a depășit puterea ispitei.
Pe partea alimentară, materială, nu este cel mai dificil de a rezista sau de a reacționa corect, dar ce faci pe partea spirituală, morală?
Ce faci când te atacă în dreptatea ta, în ego-ul tău, și printr-un om drag?
E ușor să-i reziști unui străin sau unei persoane pentru care nu simți nimic, dar când ești atacat de un om plăcut, despre care ai o părere bună, ce faci?
Întâlnești un om drag, îl vezi că trece printr-o perioadă dificilă și primul sentiment este de compasiune și nu știi cum să-l ajuți.
Îl simți că este obosit, trist și are nevoie de afecțiune și încerci să cauți soluții să-l ajuți.
Și exact când tu simți toate astea, el ce face?
Începe să te atace, direct, lovindu-te acolo unde te doare cel mai tare, în ego.
Începe să-ți critice acțiunile, alegerile pe care le-ai făcut și chiar te judecă, cu o părere sinceră de rău pentru tine.
Lui îi e milă de tine, lui îi pare rău pentru tine și chiar își cere scuze dacă te-a jignit cu o asemenea analiză.
Îți explică ce bine te înțelege și te vede cum suferi c-ai luat-o pe o cale greșită, că te autodistrugi și că își face sincere griji pentru tine.
Atunci în mintea ta încep să se deruleze scenarii. Din ego. Toate negative.
Agresivitatea îți crește, în situație de critică și deja începi să critici mental tot ce afirmă acea persoană.
Ego-ul iese la suprafață și simte c-ar trebui să-i dea o lecție acestui om care crede că știe mai bine ca tine ceva despre tine. Acestui om care nu-și vede propria suferință, despre care vorbește.
Nu poți vedea în alții decât ceea ce este în tine.
Dar dacă omul are dreptate?
Pentru că mintea începe să se îndoiască.
Dacă ce faci tu, calea ta, este greșită și el are dreptate?
Dacă și alte dacă se rulează în mintea ta, în timp ce încerci să scoți pe gură niște cuvinte, ca să te aperi.
Acesta este testul suprem al iubirii.
Pentru că trebuie să pui iubirea mai presus de spiritualitate.
Trebuie ca ego-ul tău să fie îmblânzit și să-l iubești pe acel om, cu toată critica pe care ți-o aduce.
Pentru că intenția lui este sinceră, este bună.
E ca cel care-ți dă de pomană, la biserică, cea mai ieftină eugenie, crezând că face o faptă bună.
N-ai voie să-l judeci pe celălalt decât după intenția pe care o are.
Dar este atât de greu când ești pus față în față cu ego-ul tău, cu mândria ta, care vrea să-i spulbere judecata celuilalt.
Critica supără întotdeauna și este de neacceptat pentru că este un atac energetic, direct, asupra ta.
Dacă o accepți, fără s-o înțelegi, duci agresivitatea în interior, te autodistrugi.
Dacă n-o accepți, izbucnești nervos și arunci cu agresivitate în jur.
Deci trebuie calea de mijloc.
Calea de mijloc este ceva ce necesită foarte multă practică și lucru cu interiorul tău. Prin meditație,rugăciune, terapie, prin citirea diferitelor cărți sau experiențe de viață omul trebuie să ajună la acea ”cale de aur”.
Calea de mijloc înseamnă menținerea echilibrului interior, a energie tale pozitive, indiferent de ceea ce se întâmplă în exterior.
Calea de mijloc este cea prin care pacea inimii este mai presus de orice, prin care ea devine scopul nostru în viață.
Calea de mijloc vede critica celuilalt ca o lecție de smerenie, ca un ajutor de micșorare a egoului. Vede bucățica de Dumnezeu din celălalt care a venit să ne corecteze.
Să vedem lumina, din întunericul care ne înconjoară.