Dezvoltare personală – Relația cu copilul, relația cu partenerul ( interviu ) 3

                                      Dezvoltarea personală – capitolul I – relația cu copilul / relația cu partenerul

     ”- Să incepem cu esențialul, cu partea incomodă a vieții în comun. Se spune că viața de familie este un test, o provocare pentru om. Care este cel mai dificil lucru de gestionat în relația cu copiii, dar și cu partenerul de viață?

       – Da. Clar este ceva provocator, pentru că ești obligat să privești mai departe de propria persoană, de nevoile tale. Este un exercițiu de transformare, de la o gândire egoistă, la una de acceptare și de cedare, a binelui tău pentru binele celuilalt.

        Cel mai greu lucru este să înțelegi rolul tău, în viața celorlalți.

        Noi vrem să ne impunem viziunea proprie asupra a ceea ce este bine și rău, pentru cei din jurul nostru, fără a-i accepta exact așa cum sunt. Paradoxul este că tocmai după această acceptare tânjește toată lumea și nimeni n-o primește.

        Avem această tendință de modelare, de a încerca să-l schimbăm pe celălalt, după anumite standarde și idei, pe care noi le cunoaștem ca fiind corecte.

        Suntem ca un specialist IT care vrea să instaleze un soft, un sistem de operare, fără să înțelegem că cel din fața noastră are deja propriul său sistem de operare.

        Copilul nu vine gol din fabrică. Mă uit la copii de 4-5 ani care au o viziune incredibilă de frumoasă și de bogată, asupra lumii înconjurătoare.

        Când îi cunoști mai bine, începi să crezi în existența unor vieți anterioare, de unde aceste suflete vin cu o asemenea înțelepciune.

        Și atunci apare marea luptă, cu dorințele și principiile noastre, pe care vrem să le introducem în gândirea lor.

        Încercăm cu partenerii de viață, iar apoi cu copiii.

        Este același proces, prin care vrem să schimbăm ceva în celălalt, de parcă noi deținem rețeta magică.

        Sunt atâtea persoane care se plâng, că cei de lângă ei încearcă să-i schimbe , de parcă ar fi ceva stricat la ei , ce necesită să fie reparat.

        Cum să înțeleg eu că, poate, copilul meu nu are nevoie de mine să învețe a mânca sănătos sau a citi o carte ?

        Cum să accept că poate destinul său este să descopere singur aceste lucruri sau prin alte persoane, în altă perioadă a vieții ?

        Sunt atâtea formule magice care ți se spun, pentru a digera mai ușor acest aspect, dar tot ne este extrem de dificil.

         " Când ucenicul este pregătit, maestrul apare." este o zicală orientală care conține o înțelepciune incredibilă.

         Omul se schimbă atunci când este pregătit, evoluția se face la timpul ei, nu la comanda noastră.

         Copilul se uită la mine ce fac, ce mănânc, ce beau, iar apoi mă poate imita sau nu, dar asta rămâne ca alegere personală, pe termen lung.

         Îi putem îngrădi, le putem impune voința noastră, dar sunt soluții de moment, care nu ajută.

         Cea mai bună motivație este iubirea. Asta ne împinge de la spate și ne poate transforma. Din dragoste putem să ne apucăm de citit cărți, de sărit cu parașuta sau chiar să mâncăm germeni de grâu.

          Teoretic, tot din iubire îi și constrângem pentru că noi considerăm că știm ceea ce este mai bine pentru celălalt.

          Tocmai pentru că noi avem o experiență ,pe care ei nu o au, considerăm c-ar trebui să ne execute ordinele.

          Sfatul bătrânilor era ceva la care omul apela din propria inițiativă, nu veneau bătrânii peste el să-l streseze cu ideile lor.

          Un alt aspect, pe care cu greu îl putem accepta, este legat de caracterul apropiatului nostru.

          Nimeni nu vrea să aibă un copil care înjură, care chiulește sau este violent fizic.

          Este mult mai ușor să tolerezi o dizabilitate fizică, decât una psihică.

          Ai un partener care rămâne fără un picior și-l poți îngriji cu iubire, dar dacă are o problemă de caracter imediat ne afectează. De ce ?

          Ce sentimente trezește în tine copilul când este bolnav fizic ? Și ce sentimente apar când se comportă urât, agresiv fizic sau verbal ?

          Putem vedea în ambele situații aceeași suferință, exprimată în moduri diferite?

          Putem înțelege că în spatele comportamentului exterior este tot un suflet care se chinuie, dar sub o altă formă?

          Se spune c-ar trebui să vedem fărâma de Dumnezeu din omul de lângă noi sau că "cea mai mare nevoie de iubire o are omul care se comportă cel mai urât cu noi ".

          Dar asta este în teorie. Putem s-o facem și în practică, la cald, în plin conflict?

          Țin minte un părinte care povestea câte sentimente i-au trecut într-o fracțiune de secundă, prin minte, atunci când copilul său, de 10 ani, i-a strigat, pe un ton agresiv : ”- Tu să taci !”

          Prima oară a simțit că trebuie să reacționeze fizic, din egoul rănit, al unui animal, care este amenințat de un altul mai mic. Apoi a vrut să-i răspundă cu aceeași monedă, să-i arunce tot felul de cuvinte, prin care să-l pună la punct.

          Dar a continuat să sape mai adânc, în trăirile sale, și și-a adus aminte că omul din fața lui este același copil care în fiecare seară, înainte de culcare, îi zice : "noapte bună, te iubesc, tati" și pe care și el îl iubește nespus.

          A simțit suferința, din spatele acelor cuvinte, și ia răspuns calm, plin de compasiune : "Cred c-ai avut o zi grea, astăzi la școală. Dacă vrei să-mi povestești sunt alături de tine."

          Iar copilul s-a înmuiat și a răspuns mâini întinse de părintele său. S-a aruncat în brațele sale, și-a descărcat emoțiile prin lacrimi și și-a cerut scuze pentru reacția avută.

          Un caz fericit, atunci când adultul rămâne adult și înțelege ce se întâmplă cu celălalt.

          E nevoie de multă prezență.

         Să fii acolo, cu un pas înaintea reacției tale automate. ” (Sfârșitul primei părți)

Comentarii

comentarii