Azi este Miercurea Mare, ziua în care Iisus a fost vândut. Ispita materială ar trebui să fie mai puternică, să ne încerce reacția, chiar dacă au trecut 2000 de ani.
Întreaga săptămână, dinaintea Paștelui, este încărcată cu o anumită energie, de care putem beneficia sau nu.
La ora 16:00 aveam programare la dentist. Ajung la 15:45 și, printr-o minune, la 15:50 ies pe usă, plin de entuziasm. Se pare că mai aveam nevoie de un 10% de vindecare a gingiei, pentru a trece la următoarea operație. Ca un copil, care tocmai află că nu se fac ore, am alergat de acolo.
M-am gândit să folosesc acest timp cu înțelepciune făcând o vizită la librăria Sophia. Aveam în minte două cărți și o felicitare, care m-ar fi ridicat puțin spiritual și m-ar fi scăpat de grija unor cadouri de Paște.
Ies de la metrou, la Unirii, pe partea cu hotelul Horoscop, și dau de o bătrănă care stătea pe jos și cerșea.
Îi dau 10 lei și plec mai departe, mulțumit de mine. Bătrâna mă strigă să vin să-mi zică ceva. În mintea mea credeam că vrea să-mi mulțumească de cât de generos pot să fiu, având în vedere că nimeni altcineva nu se mai oprea să-i dea ceva. De fapt, mă chemase să-mi arate doza de insulină, să-mi zică că are diabet și dacă n-am să-i mai dau ceva bani.
Îi dau încă 10 lei, din punga cu arginți, și plec mai departe.
Rezolv repede situația cu cele două cărți și o felicitare, dar la ieșirea din librărie mă aștepta cineva.
Un bărbat, ușor zdrențuros, împingea un cărucior, cu o fetiță în el. În compartimentul de jos al căruciorului se puteau observa niște resturi de pâine și alte mâncăruri.
Bag mâna în buzunar, îi întind 5 lei și cred c-am rezolvat-o și pe asta.
– Nu vreau bani, vreau o cutie cu lapte praf, pentru fetiță.
(Fak, și părea o faptă bună atât de easy) gândurile mele. Pe gură a ieșit altceva.
– Sigur că da. Și de unde o luăm ?
– Este la Unirea o farmacie. Să mergem acolo.
Acum, între librăria Sophia și Carrefour Unirii (că acolol m-a dus până la urmă) există o oarecare distanță, de parcurs pe jos, împingând un cărucior.
Știu că Iisus și-a petrecut timpul printre prostituate, săraci și alți păcătoși oropsiți de soartă, dar totuși îmi era puțin jenă că umblu pe stradă cu acest om, discutând. Dacă nu avea fetița în cărucior îmi era și mai jenă. Parcă nu vrei să te plimbi prin centru orașului cu un om care se salută cu toți ceilalți cerșetori. Apoi îmi era jenă de gândul că-mi era jenă.
Am încercat să fac un small talk cu întrebări generale despre el, despre copil, să nu ducem lucrurile într-o direcție prea tristă și sumbră.
Mi-a povestit cum locuiește într-un bloc, la etajul 4, și toți banii, pe care-i căștigă, îi dă pe chirie. Pentru că are epilepsie și alte boli nu și-a găsit mare lucru de muncă și atunci mătură și spală scări de bloc. Fetița cică o ține permanent cu el, că nu mai are pe nimeni altcineva să-l ajute. Mai spală un etaj, mai urcă cu căruciorul copilului. Tocmai venea de la o cantină socială, unde mai mănâncă câteodată.
– Are un an și opt luni și doctorița mi-a zis să-i dau lapte praf până la 2 ani. E bine că mai sunt doar patru luni și după aceea pot să-i dau orice de mâncare. Mi-au zis s-o dau la cămin, dar ăsta ar fi cel mai mare păcat pe care l-aș putea face.
Și mi-a tot povestit despre greutățile lui și despre cât de importantă este fetița în viața sa, ea fiind singurul motiv pentru care se zbate zi de zi.
Am vrut să par puternic și echilibrat, pe tot parcusul drumului. Să încerc să-l înțeleg și să-l susți, măcar moral. Să știe că ceea ce face este ceea ce trebuie. Să reziste pe acest drum anevoios.
Ajungem în fața Carrefourului.
– Lapte praf Aptamil 1+, atât, nimic altceva. Cauți sus, la raionul de copii. Mi-a zis și mie cineva că e mai ieftin din supermarket decât de la farmacie. Eu te aștept aici
Intru, caut, întreb, găsesc.
62 de lei o cutie. Cam scump. Parcă când luam pentru ai mei era mai puțin.
Mă gândesc să iau o cutie.
(Nu fi chitros, că ai colecție de NFT-uri) a fost al doilea gând.
Mai iau o cutie.
Ies din magazin și mă privește cu ochii strălucind de bucurie.
– Cutie mare !? Două ! Imi ajung vreo 10 zile. Trec Paștele cu astea două.
Efectiv omul le strângea în brațe și era copleșit de fericire.
– Astea sunt bogățiile mele. Dacă are fetița ce mânca sunt cel mai fericit. Eu pot să trăiesc și cu o bucată de pâine, dar dacă ea urlă de foame, mi se rupe sufletul. Acum sunt un om bogat.
Încerc să mă îndepărtez ușor, urându-ne reciproc cele bune.
Mă țin tare pe tot drumul spre casă și aștept să rămân singur, doar eu cu Dumnezeu, să pot plânge puțin.