Ieri dimineață, în stația de metrou Piața Sudului, am avut parte de o scenă care părea mai degrabă ruptă dintr-o piesă de teatru absurd. Coboram pe peron împreună cu un domn ce purta un steag imens al României, însă ne despărțea o anumită distanță. Nimic neobișnuit până aici, doar o figură ușor excentrică.
După câteva secunde, omul a început să fluture steagul, iar apoi să bată cu coada acestuia în pământ, pe un ritm cunoscut numai de el. Prima reacție a fost de amuzament. Însă, în timp ce sunetul repetitiv devenea tot mai deranjant pentru cei din jur, omul părea complet imun la privirile curioase sau la murmurele nemulțumite.
Când, în cele din urmă, un angajat al pazei s-a apropiat și i-a cerut să înceteze – nu tocmai politicos, ce-i drept („Tu ești bă ăla care face gălăgia asta?”) – scena a luat o turnură neașteptată. Cu o atitudine sigură pe el, omul a răspuns:
„Acesta este pământ românesc, iar acesta este steagul României! Cum să nu pot face asta pe pământ românesc?”
Și a continuat să varieze pe aceeași temă, cu o siguranță ce părea să sfideze orice logică.
Inițial, părea doar o persoană excentrică, dar pe măsură ce îl priveam mai atent, am realizat că în spatele gesturilor sale lipsea energia copilărească a unui suporter sau agresivitatea unui om în căutare de conflict. Era o liniște ciudată în comportamentul lui, un calm care te ducea mai degrabă cu gândul la un ofițer german invitat politicos la absurditate, lipsit de orice remușcare.
Un strigăt pentru identitate
Privind scena printr-o lentilă mai analitică, nu poți să nu te întrebi ce l-a determinat să transforme un simbol național într-un instrument al absurdului. Poate era un refugiu într-un patriotism exacerbat – un mod de a-și reafirma identitatea într-o societate tot mai dezbinată. Sau poate era un simptom al unui dezechilibru psihologic, o nevoie de a atrage atenția într-un spațiu urban care, prin impersonalitatea lui, amplifică alienarea.
Poate că omul cu steagul era un protestatar fără cuvinte, un actor blocat într-un rol vechi, dar care pentru el încă avea sens. În lipsa unei comunități care să-i înțeleagă mesajul, tot ce a rămas a fost gălăgia unei cozi de steag pe dalele reci ale peronului.
O oglindă a indiferenței
Reacțiile celor din jur – râsete, priviri piezișe, ridicări din umeri – reflectă însă altceva: indiferența noastră față de cei care par să fi pierdut conexiunea cu realitatea. În loc să ne întrebăm ce l-a adus pe omul acela în acel punct, am fost mai preocupați de zgomotul pe care îl făcea.
Privind în urmă, realizez că această scenă nu este doar o întâmplare bizară dintr-o dimineață obișnuită. Este un simbol al unei lumi în care simbolurile au devenit mai importante decât oamenii, iar absurdul se strecoară subtil în viețile noastre, fără să ne mai dăm seama.
No comment